Iarna in Altdorf, 2007

January 30, 2010 at 1:11 pm Leave a comment

Floh-markt

La “piata de purici” lumea vinde lucrurile de care nu mai are nevoie, fie ele haine si pantofi, sau lampi, dulapuri, biciclete, carti, jucarii.

Prima data am fost la floumarc in ’91, cand Illy-tant m-a dus sa-mi ia papusa Barbie. Aveam 12 ani (de ce intotdeauna am crezut ca aveam 14?) si ravneam la o papusa Barbie de vreo 2 ani, adica din ziua cand Manoleasca adusese la scoala minunatia, fara ca eu sa am voie sa pun mana pe ea. Vederea unei papusi care arata exact ca o femeie cocheta, cu sani si sutiene, cu haine care ii veneau stranse pe talie (nu lalai, ca la papusile mele care pareau ca poarta toate capot), cu fuste mini si cei mai adorabili pantofi cu toc miniaturali de toate culorile ma lasase fara grai. Nu stiam ce este, nu stiam de unde vine, credeam (cu mintea aceea miraculoasa a copiilor) ca mama Alexandrei ii facuse aceasta papusa special pentru ea… si totusi imi doream si eu una. Fireste ca mama habar n-avea ce papusa e aia cu tztze si pantofi cu toc si, spunandu-mi ca ea n-a vazut niciodata asa ceva, ma lasase oarecum in dubiu ca eu as fi vazut. Mai ales ca papusa n-a mai aparut de atunci la scoala.

Dar in Germania Illy-tant auzise de papusa cu pantofi cu toc: se numea Barbie si se gasea la floh-markt. Nu ca n-ar fi fost si-n magazin, dar romani suntem si ne e mai la-ndemana sa luam ieftin, sa ne cultivam mentalitatea de 2nd hand people si sa mancam firimiturile care cad de la masa capitalistilor.

Cand am mers prima data la floh-markt nu m-a interesat nimic decat papusa. Bani nu aveam. Scanam fiecare masuta, in speranta ca voi vedea minunatia, pana cand a aparut: superba, cu picioarele ei lungi, cu haine de schimb, incredibil de frumoasa! Dar cam scumpa; lasa ca mai gasim si-n alta parte. O data convinsa ca nu visasem papusa Barbie, ci ea chiar exista, am inceput s-o vad peste tot si sa remarc ca nu toate erau identice. Aici era blonda, dincoace satena, aici parul era ondulat, dincoace intins. Expresia fetei era diferita, desi toate mi se pareau enorm de frumoase, cu ochii aia imensi, albastri si buzele bine conturate. In cele din urma am plecat acasa cu una, prima mea Barbie, pe care am iubit-o asa cum numai fetele sti(a)u sa-si iubeasca papusile pana cand s-a rupt, s-a stricat, a ramas o fatza hada, i s-a rupt gura si a devenit numai buna de dat la gunoi. Cred ca o am si acum.

Paranteza: desi acesta este un post despre floh-markt, nu pot sa nu termin povestea papusilor Barbie. Dupa aceasta prima Barbie adorata, pentru care am luat haine si pantofi si cu care m-am jucat ani de zile, a urmat momentul primei Barbie noi-noutze: o Barbie cow-girl, ale carei cizme cu pinteni se inmuiau in tusiera si lasau in urma o coada de flori. Mi-a cumparat-o mama din Germania la 14 ani, cand intrasem la liceu. Multa vreme nu-mi venea s-o scot din cutie; o admiram si mi se parea perfecta, dar simteam ca nu ma mai trage inima sa ma joc cu ea. Am fost la un pas s-o pierd cand fetita unui muncitor care ne zugravea in casa a prins momentul s-o strecoare sub camasa si sa incerce sa plece cu ea. Mi-a pierdut o cizma atunci, iar farmecul de cow-girl al papusii a palit.

A venit dupa un an sau doi si clipa abundentei/demonetizarii acestei faimoase papusi. Intr-o zi am primit de la o doamna foarte draguta, prietena de-a bunicii mele, o cutie uriasa plina cu jucarii. Erau acolo ursi panda de plus, carti pentru copii, masinute si lego si – mai ales – vreo 4-5 papusi Barbie, un Ken (!!) si calul lui Barbie, superbul cal al lui Barbie, plus nenumarate hainute, pantofi, cizme, perie si piepten, oglinjoara si cate si mai cate. Am plans atunci de ciuda ca nu mai aveam 11 ani, sa ma bucur de ele. Le-am luat acasa, in memoria zilelor cand rascoleam floh-marktul dupa papusa-cu-haine-si-pantofi-de-femeie, m-am jucat oarecum cu ele, la modul ca le asezam pe un raft si le tot schimbam de haine si le faceam diverse coafuri, pana s-au umplut de praf, le-am strans intr-o punga si le-am bagat in birou.

In anii ce au urmat, floh-marktul (mereu sambata dimineata, in Ergolding, pe locul unei parcari unde venea uneori circul) a devenit interesant pentru haine si pantofi aproape noi, pentru carti in limba engleza cumparate cu 1-2 marci, pentru reviste cu postere si abtibilduri cu trupa mea de suflet din momentul ala, pentru role, computer, muzica, patine de gheatza, jucarii, ceasuri, rechizite si ghiozdane la niste preturi care ma faceau sa ma inchin cand intram in magazine. Si totul de foarte buna calitate (lucruri nemtesti!), hainele mereu spalate, pantofii curatati, nimic rupt sau descusut sau patat. O bucurie.

Abia spre sfarsitul anilor ’90 in floh-markt au inceput sa intre bisnitarii turci si romani, care vindeau ceasuri si alte chinezarii la pret de firma si care se targuiau cu clientii la sange, de ti se facea sila. Mai ales ca produsele lor erau departe de a fi de calitatea celor nemtesti.

In ultimii ani am mers in floh-markt pentru culoarea locala. Am observat prima oara cum vederea copacilor iti poate ascunde total padurea, atunci cand am iesit din vanzoleala sa vorbesc la telefon si-am remarcat diversitatea “tarabelor” – masute pliante, cufere deschise, portbagaje de masina, paturi si cearsafuri intinse pe jos, stative cu umerase si mici corturi cu tarabe din placaj. Ici-colo un copil cu un mic prosopel pe care isi insira chestii cu Didl-maus de vanzare; biciclete folosite ca umeras, familii sau grupuri de vecini care-si puneau marfa impreuna si se trageau la umbra sa bea o bere si sa stea la povesti, in vreme ce mama il schimba pe mezin in portbagajul masinii si Oma statea la stand sa dea explicatii despre cutiile cu giuvaere de epoca pe care le scosese la mezat.

Epoca rascolitului febril dupa chilipiruri apusese; cumparaturile mi le faceam in magazine, parte datorita nivelului de trai mai bun, parte din cauza lui Mihai, care nu aproba cumparatul de vechituri. In 2006 mi-aduc aminte ca m-am ales cu o carte si o bluza doar, iar mare parte din timp mi-am petrecut-o studiind oamenii si incercand sa tes in minte povesti despre obiectele pe care le vindea fiecare.

Cu floh-markt omama avea o relatie rece. In primii ani mergea si ea, dar pe parcurs a inceput sa se plictiseasca. Uneori venea sa stea la Zelt (cort) si sa bea un suc, sa manance un Wurst pana noi haladuiam printre negustori. Alteori ramanea acasa si ne cerea diverse mici decoratiuni: o floarea soarelui, un tablou, o rama de oglinda, daca gasim. Dar intotdeauna sambata dimineata, fie soare fie nor (pentru ca pe ploaie nu gaseam nimic acolo, deci nu ne osteneam sa batem drumul), omama ne astepta in pragul usii sa iesim si ne strecura in palma 5-10 marci (apoi euro), dupa cum avea si ea (si proportional cu varsta noastra; in 2006 eram deja mari si ne-a dat 20 de euro), “sa avem de floh-markt.”

Zilele astea am avut o festivitate de premiere la scoala si-am purtat pantofi din floh-markt, pe care-i am de ani de zile si inca sunt ca noi.

June 21, 2009 at 11:11 am 3 comments

Cer albastru

In Altdorf verile nu erau niciodata cuptor ca-n Bucuresti. Zilele calde alternau cu zile friguroase si ploioase, pana acolo incat ti se putea intampla sa-ti petreci o zi intreaga la strand, lingand tone de inghetata, iar a doua zi sa fie 16 grade si sa degeri in sosete si pulover. Variatiile de temperatura erau mari si te luau intotdeauna pe neasteptate.

In fata la Sparkasse era un barometru mare. Noi ii ziceam Wetter Tendenz, pentru ca asa scria pe el. Barometrul n-a fost acolo de la inceput; a aparut cand s-a construit parcarea si Sparkasse (care in spate avea cabinete de doctori). Inainte era acolo un teren viran cu iarba si un leagan cu sfoara, unde ma jucam cu Andy.

Wetter Tendenz-ul arata data, ora si temperatura. Cand se aprindea triunghiul rosu stiam ca va ploua, cand se aprindea cel verde, urma vreme buna. Nasa mea avea la Resita un barometru care ma fascina: era in forma de casuta si avea o doamna si un domn. Cand iesea doamna, urma vremea buna. Cand iesea domnul, avea sa ploua. Multa vreme am fost convinsa ca doamna si domnul sunt vii, din moment ce stiu cum sa iasa. Cand eram mica aveam o fascinatie cu piticii, cu liliputanii, cu oamenii mici de tot – mi-as fi dorit sa am un Madurodam populat cu omuleti mici care sa-si vada de treaba lor si eu sa-i urmaresc. Doamna tricota, iar domnul avea pe umar o pusca de vanatoare. Cred ca i-am si stricat odata, tragand de ei afara din casuta, asa cum deschideam usita la ceasul cu cuc si dezmembram diverse alte jucarii despre care credeam ca sunt vii.

Wetter Tendenz-ul era reperul nostru si salvarea noastra. Dimineata, primul drum era la el. Daca arata rosu, eram disperati. Nu gresea niciodata. Daca in mijlocul unei zile intunecoase si ploioase arata verde, ieseam cu Iulius afara si ne zgaiam disperati dupa o farama de cer albastru. Daca aparea un singur coltisor de cer albastru, eram salvati. Credeam cu tarie in puterea contagioasa a cerului albastru – faramita intrezarita de dimineata se intindea in cateva ore si lumea se insenina. Daca aveam unda verde si de la barometru, inhatam imediat sticla de ice tea si ne suiam pe biciclete s-o pornim.

Daca insa ghinionul facea sa avem mai multe zile la rand cu ploaie, rezistam una-doua si apoi cumparam o Tageskarte si porneam la plimbare cu autobuzul. Luam 1 de la cap la cap, pana la Kumhausen. Nu prea aveam ce vedea acolo, decat case si gradini murate de ploaie, dar macar era o iesire. Uneori coboram in Altstadt si mergeam la magazine, sau la librarie.

Erau si zile cand nu ieseam din casa pana nu se oprea ploaia. Eu plecam de la Bucuresti cu o valiza de carti pe care intotdeauna le terminam si trebuia, spre sfarsitul vacantei, sa-mi cumpar altele de la floh-markt (in engleza), sau sa ma chinui sa citesc in germana. Iulius isi scotea trusa cu scule si se apuca de mesterit bicicleta, sau vreun aparat, impreuna cu tata. Mama si omama pregateau masa, sau stateau la taclale in camera din fata.

Ploile din Altdorf erau intotdeauna reci si te murau pana la piele, oricat te-ai fi adapostit tu sub umbrela. Cele mai frumoase cuvinte pe care le-ai fi putut auzi intr-o zi ploioasa erau “cer albastru”. Iulius era uneori aproape numai cu ochii pe cer. Cand auzeam cuvintele magice, stiam ca putem porni. Tot orasul era ud si pe drumul de biciclete erau cateodata baltoace, mai ales daca plouase tare. La intalnirea Isarurilor nici nu putea fi vorba sa mergem, pentru ca era numai noroi. In oras nu era nimeni. Rar, trecea un domn cu pelerina de ploaie, sau o batranica cu cumparaturi in cos. Copiii care ieseau de la scoala aveau pelerine galbene. Eu aveam hanoracul meu argintiu MyX, in care faceam sauna. Casele aveau un aer stins, iar pomii erau mai verzi ca oricand. Mirosea a pamant si a iarba si se auzea clopotul la Martinskirche batand sferturile de ora.

Asa era ploaia in Altdorf in vremurile cand n-aveam alergie.

Azi ploua la Bucuresti si curtea miroase a pamant si a iarba. Bat clopotele la biserica si copacii sunt mai verzi ca oricand. Iulius are alte treburi decat sa pandeasca cerul albastru si, oricum, bicicletele zac abandonate de foarte multa vreme.

Am crescut si verile din Altdorf sunt doar o amintire.

June 8, 2009 at 11:04 am 6 comments

Landshuter Hochzeit

Din 27 iunie pana in 19 iulie anul asta avem Landshuter Hochzeit – o sarbatoare care vine din Evul Mediu si constituie una dintre cele mai mari atractii ale orasului. O sa fie oameni in costume de epoca, parade, defilari de bresle de mestesugari, bautura si mancare, turnir si nunta in sine (sau re-constructia ei), care vor atrage mii de turisti. Imi doresc foarte mult sa merg.

March 26, 2009 at 5:04 pm Leave a comment

Cu masina in Germania

In Germania am mers prima oara cu trenul, in ’90. Cand am trecut granita, vecinul nostru de compartiment, un domn care calatorea cu nevasta si fetita, a remarcat: “Aici si iarba e mai verde, zau!”

A doua oara am mers cu autocarul. Firma se numea Andronik Reisen. Prin ’94 inca mai traia patronul, Norbert Andronik, care conducea pe soselele Europei cot la cot cu soferii (pe vremea aia Ungaria inca n-avea autostrazile de azi si te hurduca, iar in Viena trebuia sa ne oprim sa luam viza de Schengen). Drumul dura doua zile si o noapte. In prima zi mergeam Bucuresti – Arad, noaptea Arad – Nickelsdorf (granita cu Germania), apoi Nickelsdorf – Landshut si ne lasa la gara. Cred ca si azi opreste tot acolo, doar ca se ajunge mai repede, pentru ca sistemul de autostrazi al ungurilor e mult mai bun.

In dimineata ce urma primei nopti “de groaza” petrecute in autocar (cu chiu cu vai ne gaseam o pozitie sa dormim cateva ore, apoi, intepeniti, ne trezeam, ne intorceam invers, mai beam o gura de apa…), dl. Andronik aparea “fresh” cu un cosulet de bomboane Nimm Zwei si o tavita cu pahare de plastica pline cu cafea si ceai instant de lamaie. Mirosul de cafea si ceai se imprastia in tot autocarul.

August 28, 2008 at 12:13 pm Leave a comment

Ich hab’ gesehen!

Cu bicicleta pe care abia invatasem sa merg am indoit intr-o zi numarul de la o masina. Un VW golf sau polo, mic, mov. Stiam si al cui e: o doamna severa, cu ochelari si permanent.

Veneam cu viteza la vale, prin parcare, si-am pus frana in VW ca sa nu intru in gard. Oricum nu stiam sa pun frana: imi tarseam picioarele pe jos pana opream.

La inceput nu mi-am dat seama de ce facusem, pentru ca frana brusca ma trantise si pe mine jos de pe bicicleta, in pietrisul parcarii si eram toata zgariata. Cand m-am ridicat, primul lucru m-am uitat sa fie bicla in buna stare. Avea ghidonul indoit, dar in rest totul era ok. Apoi mi-am studiat juliturile – din unele curgea sange. Ma cam enerva parcarea aia, pentru ca mereu, dar mereu, eram julita pe genunchi/coate/palme din cauza pietrisului de pe jos. Am inceput sa creez niste scenarii pentru mama, ca sa nu-i mai spun ca am cazut a suta oara cu bicicleta. Na, cand ai 11 ani ar trebui sa inveti mai repede, nu sa tot cazi, ca bebelusii. In sinea mea insa, imi doream o bicicleta cu doua rotite mici de suport la spate, cum avea frate-meu. Mi se parea ca era mult mai stabila.

Abia dupa multe minute am vazut dezastrul: numarul de la masina se indoise de la mijloc. M-am speriat atat de tare, incat am fugit in casa si n-am iesit din curte toata dupa-masa. Eram convinsa ca vecina va chema politia si ca or sa ma trimita in lagar. Se purta “Procesul de la Nuerenberg” pe la TV in vremea aia si prima data cand am mers in Germania – dupa ce vazusem “procesul” – am fost terorizata de groaza ca o s-o sfarsesc in lagar. Si chiar am ajuns intr-un lagar la Nuerenberg, culmea :))

A doua zi n-am avut incotro, a trebuit sa ies. Frate-meu insista sa iesim cu bicicleta. Dimineata a trecut in liniste. Masina era acolo, dar numarul – ca prin minune – se intinsese la loc. Arata de parca n-as fi atins-o niciodata. M-am linistit de tot, ba chiar uitasem de poveste, cand din casa a iesit vecina, cu cosul de cumparaturi. S-a apropiat de mine, s-a aplecat la nivelul meu, m-a privit in ochi si mi-a zis: “Ich hab’ gesehen!”. Atat. S-a ridicat si-a plecat mai departe, cu cosul pe brat.

De data asta eram convinsa ca lagarul ma mananca. Ma si vedeam facuta sapun, iar din pielea mea “de alabastru” – cum imi spunea invatatoarea cand eram mica (ce prostii spun oamenii copiilor!!) – se
puteau face niste abajururi formidabile. Aveam sa traiesc ca Anna Frank, prin vreo gaura in perete, pana ce va veni un ofiter SS sa darame peretele si sa ma gaseasca. Si totul pentru ca indoisem un numar de masina, care oricum intre timp se dezdoise la loc.

Oare ce insemna “Ich hab’ gesehen”?

N-am stiut si nu stiu boaba de germana. Acum ma descurc, dar la 11 ani stiam sa spun doar “Ich heisse Christina” si “Ich spreche nicht Deutsch”. Scurt. Sigur ca auzeam toata ziua trancaneala in germana din casa, intre mama si neamurile ei. Ne uitam la desenele animate cu strumfii si Captain Planet in germana. Citeam etichetele de la inghetata si programul TV. Ceva-ceva se lipise, fara sa ne dam seama.

Aveam senzatia ca “Ich hab’ gesehen” inseamna “Am vazut”.

Dar oare sa fie asa de simplu? Ich = eu. Asta stiam. Hab’ = poate “habe”? Stiam sa conjug “sein”, “haben”, “lernen” si inca cateva verbe de pe vremea cand tata se ambitionase sa ma invete el germana, dupa o carte veche din care nu mai stiu decat “Der Pionier Mircea ist zwoelf Jahre alt”.

Dar oare “gesehen” insemna “vazut”? Am + vazut = am vazut. Hmmm…

Prin intrebari maiestre am scos de la mama raspunsul: asa cum ma temusem, “Ich hab’ gesehen” insemna “am vazut”. Cine a vazut? Ce-ai mai facut? se panicase mama. Nimic, nimic, inventez eu cuvinte, ziceam.

Ore nedormite gandindu-ma la ce a vrut sa spuna doamna cu permanent si ochelari cand a zis “Ich hab’ gesehen”. M-a vazut intrand cu bicicleta in masina? Atunci probabil a vazut si ca n-am facut-o intentionat si ca altfel nu as fi putut sa opresc. M-a vazut cand am indoit numarul, dar n-a vazut ca intrasem in el cu bicicleta? A vazut ca ne jucam in parcare si a banuit ca eram noi? Si ce avea de gand sa faca?

O saptamana nu m-am mai apropiat de partea parcarii unde era Volkswagenul cel mic si mov. Pe doamna o salutam cu “Gruess Gott” de la distanta. Criscoooooooooooot! Ea ne raspundea mereu foarte serioasa si ma intrebam daca a facut deja reclamatia la politie. Ma gandisem chiar sa invat germana, ca sa ma pot apara singura, sa nu fie nevoie sa mai afle si mama.

Pacat ca n-a facut, totusi, reclamatie 🙂

June 1, 2008 at 9:22 am 7 comments

Cum rade bebe?

Cand l-am cunoscut pe Andy, avea 1 an jumate. Aproape doi. Era micut, blondut, stia sa mearga in picioare si avea cei mai adorabili dintisori de lapte cu care radea la orice strambatura si gluma pe care i-o faceam. Era un actor desavarsit: desi inca nu vorbea, mima tot ce-i spuneai. Parca-l vad plimbandu-se tantos cu manutele la spate, ca sa ne arate “cum merge Bubu (bunicul) prin parc”, sau razand cu toti dintisorii ca sa vedem “cum rade bebe”, sau alergand dupa minge ca un veritabil fotbalist, sau dansand pe iarba, in gradina.

Cea mai draguta intamplare din aceasta perioada s-a petrecut pe aeroport la Munchen. Andy era foarte elegant, in bluzita rosie si colanti cu print leopard – atat de haios! Daca il puneai in carucior, voia pe jos. Pe jos mergea 5-6 metri si maraia ca vrea in brate. In brate se zbatea si voia in carucior. Era cam obosit si cred ca si lumea multa de pe aeroport si luminile si foiala din jur il cam stresau.  Ne-am gandit sa mergem cu el la un loc de joaca, iar Iulia l-a pus intr-un avionas din ala de bagai banul si se zgaltaia vreo 5 minute.

– Andy, vrei in avion?

Andy intindea deja manutele sa urce, dar cand s-a vazut sus si jucaria a inceput sa se miste l-a apucat un plans disperat. Intr-o secunda fetisoara lui era plina de lacrimi, Doamne, credeam ca mor eu de plansul lui. I se lipise parul pe frunte de la caldura si hohotea, cocotat in avionasul ala minuscul, cu pantalonasii lui asa de smecheri… mi se rupea inima. Maica-sa incerca sa-i faca poza, dar te pui cu copchilul somnoros? Miorlaia, se zbatea, daca puneai mana pe el sa-l scoti afara striga “Nein, nein”, daca-l lasai acolo plangea de mama focului.

– Hai, Andy, stai sa faca mama poza! Andy! Uita-te la mama! Uite mamaaa! faceau in cor Iulia si mama mea.

Bebe, nimic. Plans disperat, parul blond lipit de frunte, ochisorii verzi plini de lacrimi.

Atunci Iulia a avut ideea salvatoare:

– Andy! Andy! Cum rade bebe? Arata-ne cum rade bebe!

Histrionul din el a invins pe data. Cu lacrimile inca siroind, in avionul ala care-l zgaltaia, bebe a produs cel mai cuceritor suras al lui. Iulia a apasat imediat pe declansator, poza a fost gata si exista si acum.

Andy are acum vreo 13 ani si este in continuare “bebele” meu 🙂

 

 

April 8, 2008 at 3:15 pm 1 comment

La “einkaufen”

La cumparaturi nemtii merg o data pe saptamana maxim. Daca nu o data la doua saptamani, cand isi incarca portbagajul de conserve, apa, suc, bere si toate cele necesare, isi umplu frigiderul si camara si stau linistiti o lunga bucata de vreme dupa-aia.

In Altdorf cumparaturile se faceau asa: la supermarket, la Bauer sau la micile magazine de familie, care de obicei erau cu specific: brutarie, macelarie.

La supermarket puteai sa mergi (pana prin ’99) la Edeka, chiar vizavi de casa bunicii mele. Pentru ea era foarte comod sa traverseze si sa ajunga la magazin. De multe ori se ducea pentru companie, sa mai schimbe o vorba cu vanzatoarele, sa-si ia chifle proaspete dimineata sau sa ne faca noua surpriza aducandu-ne banane. Ramasese din Romania cu fixatia bananelor ca delicatesa. Cand a ajuns in Germania, in primul an, a mancat aproape zilnic banane. Erau culmea luxului. Simbolul occidentului. Era libera pentru ca putea sa manance banane. Pe urma s-a saturat; nu mai putea sa le sufere.

Noi in primii ani de Germania mancam incontinuu crenvursti si cascaval feliat. Era gustul Germaniei. Si inghetata la cornet, dar curand a aparut si in Romania o inghetata la fel de buna. Insa cascavalul si crenvurstii nu vor fi niciodata ca acolo.

Edeka de vizavi de Oma s-a desfiintat prin 98-99 si s-a transformat intai in discoteca, apoi in Bio-Laden, un fel de supermarket foarte scump care vindea numai produse din culturi biologice. Pentru ea a fost foarte trist, fiindca i-au disparut si vanzatoarele cu care se imprietenise si si-a pierdut si scopul plimbarii de zi cu zi.

In curand s-a reorientat: la numai 2-300 de metri mai incolo era un magazin eclectic tinut de o batrana aproape centenara: Frau Pistotnik. Magazinul ii purta numele si batrana avea o faima de zgripturoaica mana-de-fier. La peste 80 de ani era zi de zi in magazin (locuia, oricum, deasupra), cu ochii-n patru dupa tine cand umblai printre rafturi, aranjand marfa sau dand dispozitii casieritelor. Tinea, pe langa alimente, tot felul de haine (mai mult chinezisme, modele batranesti si stofe sintetice), papuci si jucarii. Pe omama o fascina faptul ca avea lana de toate culorile; bunica mea fiind pasionata de tricotat.

Nu pot sa uit in ultima vara, in 2006, cand nu mai putea sa mearga mult pe jos, dar ne cerea s-o ducem cu caruciorul la Pistotnik, unde statea minute-n sir sa admire marfa din vitrina… Draga de ea. Avea bucurii atat de marunte, era asa usor s-o faci fericita, sa-i aduci un zambet pe chip. Uneori ii cumparam caiete din oras, sau ii aduceam un pix mai deosebit. Ii cumparam plicuri sau vreun scul de lana galbena. De cand nu mai vedea bine, tricota doar cu lana de culoare deschisa.  Ii aduceam din oras un suculet sau ceva dulce. Daca erau ambalate dulciurile, le punea bine. De multe ori i-am luat ciocolata sau turta dulce in dublu exemplar, ca una s-o manance si una sa si-o puna la “expozitie”.

Dar sa continui cu magazinele. (more…)

March 30, 2008 at 6:02 pm Leave a comment

Iar cand n-a mai fost nimic

N-am nici o cronologie in blogul asta, nici o logica, nici o consecventa. De fapt nu mi-e clar ce vreau sa scot din el. Pana una-alta, am facut aici un fel de scrap book despre Altdorf. Cu poze, cu povesti, cu liste, cu ganduri, cu postari mai vechi de prin alte bloguri.  

Bunica mea a murit in decembrie 2006, in timp ce se afla in vizita in Romania. In ianuarie 2007 am mers sa aruncam lucrurile din casa din Germania (statea cu chirie) si sa predam cheile la proprietar. Mai jos sunt niste randuri pe care le-am scris atunci.

29.01.2007 

In Germania a fost aiurea, foarte aiurea. Ca intr-o Germanie paralela, dupa cum s-a exprimat frate-meu, la fel de constient ca si mine de cat de utterly wrong e totul. In primul rand a fost iarna cu zapada si viscol si polei si toate fenomenele asociate. Or noi petrecandu-ne acolo an de an doar lunile de vara, n-am vazut niciodata locurile alea ninse. Cumva, desi vazusem poze, nu ne-am inchipuit chiar ca va ninge. In al doilea rand, acasa nu ne astepta nimeni. Devenise o locuinta oarecare, iar cand am plecat am lasat-o in parchetul si peretii goi, impersonala si pregatita pentru urmatorul chirias.

Din omama a ramas o lumanare, care a ars mereu in fosta ei camera si care acum e aprinsa la noi in sufragerie. Si au ramas poze, sute de poze si scrisori si vederi pe care le-a colectionat toata viata. Ramasesera acolo toate scrisorile de la mine si vederile pe care i le trimiteam din vacante. N-a luat nimic cu ea. Au ramas toate cadourile de la noi: un ceas de perete in forma de casuta cu flori, care i-a placut mult; o vaza cu trandafiri de panza, “flori care nu mor”, sticlute de parfum si haine si bijuterii. O parte le-am daruit, o parte le-am luat inapoi si m-am gandit ca un cadou e de fapt un imprumut pe termen mai lung.

Am avut mai multi musafiri decat ne asteptam; lume multa care a cunoscut-o si a iubit-o. Am primit condoleante, am servit cafele si ceaiuri, am daruit lucrurile ei (dar am si aruncat multe…) si ne-am amintit-o, iar si iar, cu obiceiurile ei, cu felurile ei de mancare preferate, cu vorbele ei stalcite in romaneste si expresiile amuzante, cu sufletul ei bun si larg, in care au incaput copiii, nepotii si o intreaga suma de straini din Germania si Romania, pe care ea i-a adus laolalta si ni i-a daruit si noua ca prieteni.

Daca am vrut un model de bunatate, il am acum.

 17.01.2007

Deci sunt trista.

Vineri plecam in Germania si inca nu stiu cum va fi sa ajung acolo, la casa bunicii fara bunica

E ultima oara cand voi vedea casa asa cum o stiu de ani de zile, de cand eram in liceu si bunica mea s-a hotarat, la aproape 70 de ani, sa se mute definitiv in Germania, pentru ca in satul ei de mineri din Romania viata devenise mult prea grea pentru o femeie batrana si singura.

A fost o decizie buna, desi a suferit mult in primii 2 ani, cand i-a murit fratele pe care il avea acolo si a ramas intr-un fel fara nici un sprijin si acum, in ultimul an, cand devenise din ce in ce mai neputincioasa si o apasa singuratatea intre straini.

Ma bucur ca a reusit sa-si implineasca dorinta si a murit in Romania, inconjurata de familie, in prima vizita pe care a acceptat s-o faca in 10 ani! (“unde sa mai merg eu baba batrana in Romania?”)

Ma bucur ca a putut fi inmormantata in acelasi loc cu sotul ei… un loc de veci pe care l-a platit timp de 40 de ani, vaduva fiind de tanara… un loc de veci pe seama caruia si-a luat portia de tachinari cand era in Germania (“cine crezi ca te mai duce in Romania cand vei muri?”- iata ca a ajutat-o Cel de Sus sa vina singura…)

Sunt trista insa pentru ca va trebui sa vad casa aceea in care ea nu mai este.

Sunt trista pentru ca in curand nu va mai fi nici casa.

Cam asa trebuie sa fie sa-ti pierzi memoria: sa nu mai gasesti decat un loc strain acolo unde altadata erai acasa

January 21, 2008 at 9:17 am 1 comment

Montagne russe pe drumul de sub gara

Greu mai e sa ajungi cu bicla din Altdorf in Landshut!

Multa vreme n-am stiut decat drumul pe la gara, ori acolo dadeam de doua posibilitati, la fel de odioase: podul sau tunelul. Podul era bombat tare si ne rupeam fundul si pedalele impingand la urcus, mai ales ca nu aveam mountain bike, ci bicle normale, de oras. Tunelul trecea pe sub toate liniile de tren, era intotdeauna pustiu si n-aveam voie sa mergem pe bicicleta, doar alaturi, asa cum zicea si semnul “Radfahrer absteigen” de la intrare. Ceea ce ne enerva, pentru ca ni se parea imens strabatut la pas, cand pe bicla il faceam din 4-5 pedale.

Dar efortul ne era rasplatit, fie ca treceam podul sau strabateam tunelul, de minunatul drum de sub gara, o mana cereasca pentru biciclete si role, o minunatie nemteasca! Era un Isar Radweg, adica un drum de biciclete pe langa Isar, râul local. Drumul incepea la gara si strabatea tot orasul, pana la “intalnirea Isarurilor”, adica confluenta Kleine si Grosse Isar, departe, intr-un parc dinafara orasului. In timp, drumul s-a lungit si s-a bifurcat si s-a conectat la alte drumuri de bicle si am auzit ca acum te poti duce pe el pana la Muenchen, ceea ce nu m-ar mira deloc. Cum va ziceam, e o mana cereasca.

Multi ani l-am folosit ca scop in sine: mergeam sa ne plimbam doar pe drumul de biciclete, fericiti ca nu sunt masini care sa ne tina in alerta si ca ne putem exersa linistiti mersul fara maini si alte acrobatii. Acolo am invatat sa merg pe role, am gasit odata o sticla neinceputa de Fanta cazuta in apa, chiar cand ne era mai sete, am lovit o batranica si-am invatat sa zic “Machst du keine Sorgen” (“Nu-ti face griji!”) si m-am uitat la baietii de la o scoala din apropiere cum jucau hochei pe asfalt, cu rolele. [Evident, am incercat si noi acasa si mi-am luat o crosa-n dinti de am crezut ca trebuie sa-mi pun proteza, ca mamaie :))]

Dupa cativa ani, drumul de sub gara a inceput sa devina ceea ce era de fapt: un drum, adica o punte de legatura intre diverse locuri. Am inceput sa-l folosim ca scurtatura spre MediaMarkt si Real, spre minunatul parc de la Konrad Adenauer si chiar spre centru. Era un fel de coloana vertebrala, care avea bifurcatii in toate partile si te scotea oriunde ti-ai fi dorit.

Iar intr-un an am descoperit montagne russe-ul, adica un pod peste paraiasul care insotea drumul cel minunat. Cuplat cu pantele destul de abrupte de urcare si coborare, podul (de lemn si destul de clatinator) devenea o sursa de adrenalina inegalabila. Si drumul s-a descoperit atunci si ca loc de joaca.

December 16, 2007 at 2:08 pm Leave a comment

Older Posts


June 2021
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Categories

Blog Stats

  • 10,893 hits

© ChriSmilla

Toate textele din acest blog sunt originale si pot fi preluate cu citarea sursei (link catre acest blog). Multumesc.
Contact: chrismilla_ gmail_ com

Feeds