Mergem la rate?

NOTA: Aceste “memorii” vor fi scrise in mare parte la plural, pentru ca fratele meu mi-a fost tovaras aproape nedespartit in fiecare vara petrecuta in Germania. 

Ca sa ajungi in Altdorf din Landshut poti sa iei autobuzele 1 sau 8. Cu 1 ocolesti mai mult, pentru ca o iei pe drumul “de sus”, printr-un satuc, Hascherkeller. Drumul e destul de misto, pentru ca la un moment dat ajungi pe varful unui deal de unde se vede Landshut-ul ca-n palma. Ca orice oras medieval si gotic care se respecta, principalele lui atractii sunt biserica cu cea mai inalta turla de caramida din lume (Martinskirche), castelul ce dateaza de pe la 1200 (Burg Trausnitz) si zona veche, Altstadt, cu casute ce par din turta dulce. De pe culmea dealului vezi toate astea, plus fabrica de ciocolata Brandt, pe care am visat intotdeauna s-o vizitez, mmmm…. Pe vremuri, orasul se vedea in zare, precedat fiind de o campie mare si verde, uneori plantata cu floarea-soarelui. Astazi campia nu mai exista: a rasarit acolo un cartier nou, un Siedlung al carui nume nu mi-l amintesc. Cartierul a crescut cam in 2-3 ani si acum e deja utilat cu gradinite, magazine, locuri de joaca si de parcare.

Daca iei autobuzul 8, treci prin alt satuc, Eugenbach, si faci o parte din drum prin padure, ceea ce nu e rau deloc. Aer curat, melci fara cochilie nenumarati si nici tipenie de om. In afara de vineri si sambata noapte, cand pustimea iese la disco in oras, autobuzele merg aproape goale si ele, doar ici-colo cate un grup de rusi sau romanasi care merg la lucru si n-au masina.

Insa, fie ca iei 8, fie ca iei 1, ai sa treci printr-o statie care se cheama Am Gries si careia noi ii zicem “la biserica” sau “la parc”. In parcul ala am petrecut odata o vara intreaga.

Era vara lui ‘94, cand bunica mea abia ajunsese in Germania si statea intr-un fel de camin pentru imigranti, impreuna cu o multime de romani, rusi, polonezi si alti estici cautatori de vieti mai tihnite prin cele strainataturi. Noi stateam la o gazda in Landshut, deci drumul cu 1 si cu 8 ne era foaaaarte familiar, pentru ca-l faceam aproape zilnic. Nu stiu de ce, pe la camin pe acolo nu gasisem copii cu care sa ne jucam, asa ca principala noastra distractie era sa cerem paine de la bucatarie si ne ducem in parc sa hranim ratele care inotau pe un pui de râu. Erau cateva la inceput, dar cand se prindeau ca e rost de mancarica veneau din ce in ce mai multe. Unele inotau pe sub apa, cu labutele lor caraghioase, si scoteau capul zvac! direct in fata bucatii de paine, luandu-le prin surprindere pe suratele care statusera regulamentar la coada. Altele pleoscaiau apa si se afundau in cautare de coltuce care s-ar fi putut duce mai in adanc. Ca sa ne distram, unora le aruncam la mal, altora departe, in larg. Erau si rate-kamikaze, care la vederea bucatii de paine veneau in zbor razant pe deasupra apei, lasand in urma o dara ca de ski nautic. Cand ramaneam fara paine, ieseau dupa noi pe mal, sa amusine pamantul si radacinile copacilor. Erau atat de simpatice, incat puteam sa petrecem o zi intreaga cu ele si sa ni se para ca o clipa (daca nu ma credeti, duceti-va in Cismigiu sa hraniti porumbeii si sa vedeti cum vrabiile le fura mancarea de sub nas!! Distractie garantata – cel putin pana vi se termina painea . 

Leitmotivul fiecarei zile era “Ce facem azi? Mergem la rate?”

Mergeam, dar de la o vreme devenisera mofturoase, demoazelele. Nu le placea painea neagra cu seminte. Si la aia integrala mai strambau din nas. Iar paine alba mai greu sa faci rost, ca nu prea ramanea la bucatarie si nici Oma nu ne dadea s-o stricam pe rate. O vreme le pacaleam aruncandu-le pietricele (ratele-kamikaze reactionau nemaipomenit la tot ce zbura prin aer si ateriza in apa), dar aici era pericol de conflict cu trecatorii, care se simteau datori sa macane la noi in limba aceea din care nu intelegeam decat “Guten Tag” si “Polizei”.

- Danke, danke, strigam noi inapoi.

Foarte tarziu ne-am prins ce ne spuneau: sa nu mai lovim ratele cu pietre, ca cheama politia.

Iar in anul urmator, chiar pe malul batatorit unde petrecusem atatea clipe de incantare ornitologica, aparuse placuta care avea sa ne taie cheful: Enten füttern verboten. Nu dati de mancare ratelor.

Mortii lipsesc de la un timp dintre noi…

O veste trista azi: a murit rusul. Stiam ca e bolnav de cancer, in ianuarie cand am fost in Germania era internat in spital si rusa ii ducea mancare si plangea… dar nu m-am gandit ca o sa moara. Adica n-am vrut sa ma gandesc.

Din blocul din Dekan Wagnerstr unde ne-am petrecut verile 9 sau 10 ani la rand, n-a mai ramas acum decat Johanna. Milka nu se pune, pentru ca s-a mutat mai tarziu, in apartamentul unei familii de italieni.

Dar “rusul si rusa” (die Russin) sunt acolo de cand imi aduc eu aminte; ea mereu ingrijind de flori (terasa ei plina de flori starnea invidia bunica-mii), el mereu surubarind in keller, unde avea o tona de troace. Uneori te si speriai de el acolo; statea cu lumina stinsa, pentru ca lumina se stingea automat la ceva timp si probabil ii era lene s-o tot aprinda. Si mesterea acolo la lanterna, asezat pe un scaunel, cu o lada imensa de scule alaturi.

Alteori il vedeam pe la Schrott, mergea sa adune radiouri stricate si alte electronice pe care le lipea si le repara zi-lumina. Era cam ursuz, dar raspundea intotdeauna la salut si ne lasa sa parcam pe locul lui, cand vreun vecin mai nesimtit ne lua locul nostru.

In lume vorbea germana, care era limba lui materna, fiind nascut in Rusia intr-o familie de colonisti germani. In casa vorbea ruseste, si uneori mama sau dl. Depner ne traduceau discutiile aprinse care razbateau de pe terasa – sau chiar intrau si ei in vorba, ca sa-si mai exerseze rusa. Rusoaica tipa uneori la el, din pricini nestiute, iar el raspundea bocanind sau iesind pe terasa, cu scaunelul lui nelipsit. Erau vecinii nostri acolo, la fel de buni ca orice alt vecin, foarte rezervati si de care omama nu s-a apropiat niciodata prea mult. Nu fiindca n-ar fi vrut, ci fiindca rusa nu era femeia care sa se intinda la povesti. Si, intr-un fel, pareau ca-si sunt singuri suficienti – se certau, se impacau, dormeau si se trezeau mereu ei doi, mereu impreuna. Nu vreau sa-mi inchipui cum se simte sarmana rusoaica acum…

In toti acesti ani in care au fost vecini, omama a aflat ca amandoi sunt nascuti in Rusia, dar de origine germana. Ca au avut mari dificultati sa-si pastreze limba materna in perioada sovietica si ca au emigrat amandoi la inceputul anilor ‘90, venind in Germania, unde au primit imediat azil datorita originii. Aveau undeva un copil, dar nu l-am vazut niciodata. Poate l-am inventat.

Uneori rusa venea la omama cu mancare, tocanite aburinde in oale sau gogosi si placinte care le mai ramaneau de la masa. In ianuarie, cand i-am spus ca omama a murit, a plans mult. Fiind asa de retrasi si rezervati mereu, nu ne-am fi asteptat sa fie atat de intristati de vestea mortii vecinei. Dar probabil se gandea si la sotul ei, care deja era internat in spital, foarte bolnav. Sau se gandea chiar la ea, pentru ca si ea se apropie de 80 de ani.

Plansul ei m-a impresionat mult. E o femeie stearsa, destul de masiva, cu un aer bland. Omama in 10 ani nu a reusit sa-i retina numele – dealtfel l-am vazut si eu pe cutia postala si e nu era tocmai simplu de tinut minte. In 18 iulie anul trecut, cand omama a implinit 85 de ani si a fost o petrecere mare, cu toate notabilitatile din zona (vice-primarul, asistenta sociala, responsabila de la casa de batrani etc.), rusoaica a venit cu o floare in ghiveci – una dintre cele mai frumoase pe care le avea si despre care stia ca-i place mult bunicii mele. Oma a fost impresionata si, fiindca tocmai isi comanda dedicatia la radio (in fiecare an era placerea ei sa primeasca o melodie cu dedicatie de ziua ei la Radio Timisoara si la radioul local din Landshut), a rugat-o pe Johanna sa adauge la pomelnicul celor care o felicita si pe “die Russin”.

Cand a intrat mama pe fir cu dedicatia, aceasta arata asa: “Multa sanatate si fericire pentru doamna Emilia Chwoika din Altdorf, care implineste astazi frumoasa varsta de 85 de ani. O felicita cu toata dragostea copiii Anton cu Florica si Maria cu Iulian, nepotii Christina, Iulius, Hardy si Sonja, prietenii si vecinii Johanna si Ruediger, Horsti si Nutza, Milka, Gabriel, Tania si Manuel, dna si dnul Schwartz, dna Zeiss, dnul Depner si Rusoaica.” La insistentele mamei, au copiat de pe cutia postala si numele rusoaicei.

De-acum toate acestea sunt povesti. Povesti si anecdote de spus la gura sobei, despre bunicii nostri care nu mai sunt si despre o lume in care am crescut si care a disparut.

Nu stiu ce se va intampla cu rusoaica. Nu stiu unde va fi inmormantat rusul, probabil la Frauenkirche sau la Nordfriedhof, ca sa fie aproape si sa-l poata vizita. Apoi, intr-o zi, se va stinge si ea – ingrijita de copil (daca-l are) sau la vreun azil, asa cum e moda in Germania.

E foarte trist si sunt foarte trista. Nu vreau sa mai zic nimic.

Un post din 3 mai 2007, publicat initial pe Yahoo 360.

Poveste cu batranici

Azi avem in meniu povesti cu batranici. Toate foarte de treaba si simpatice, toate peste 70 de ani, unele trecute si de 80. Pe toate le-am cunoscut in Germania si toate ne-au fost gazde in anumite momente. Trei dintre ele nu mai sunt, dar nu-mi dau seama de asta, pentru ca oricum le vedeam rar si le pastrez vii in amintire.

Prima pe care am cunoscut-o a fost frau Kleitsch. Frumoasa, la cei peste 70 de ani, ca o papusa din portelan; cu parul alb si carliontat si ochii albastri limpezi. M-a impresionat bunatatea care se oglindea in acei ochi, mi-a placut zambetul ei (da, e adevarat, oamenii frumosi plac imediat! nu e drept, dar e real) si-am fost si mai plina de admiratie cand am vazut-o alaturi de sotul ei, mai in varsta cu aproape 20 de ani, de care parea atat de indragostita! E miscator sa vezi oameni indragostiti si frumosi la o varsta cand ti-i inchipui satui de toate si acriti.  In vremea aceea (ca si acum) eram indragostita de Katherine Hepburn si de “lacul auriu”, iar frau Kleitsch imi amintea de Ethel. Cand i-a murit sotul copiii ei deja sopteau ca se va duce si ea curand. N-a mai asteptat, pare-mi-se, decat vreo doi ani. Eu mi-o amintesc zambitoare si frumoasa, cu o palarie de soare pe cap, ducandu-se la gradina pe bicicleta.

*

Apoi am stat o vreme in gazda la frau Spiegel. “Doamna Oglinda” avea in jur de 80 de ani, suferea de o boala de nutritie si era permanent la regim si permanent pofticioasa. La bucatarie isi curata inevitabilul kiwi (trebuia sa manance trei kiwi pe zi, ordin de la doctor!), mai lua cam in sila o lingurita de iaurt si ne zicea: “asa as manca ceva dulce! o napolitana, sau chiar o ciocolata!” Pe mine ma stresa putin, pentru ca vorbea bayrisch si greu intelegeam ceva. Dar imi si placea, pentru ca era binevoitoare si amabila si ne-a primit la ea intr-un moment cand aveam mare nevoie de un loc unde sa stam.

Frau Spiegel colectiona papusi superbe, elegante, adevarate ladies, care-si aveau canapeaua lor sau patutul sau o cutie mare care sa le apere de praf. In fiecare an aparea una noua si toate erau stralucitor de frumoase si elegante. In baie, deasupra dulapului, avea o vrajitoare mare calare pe matura. Pentru ca in mod normal nu se vedea, aceasta vrajitoare ma speria de fiecare data cand ma uitam in oglinda.

In gazda la ea mai statea un olandez, herr Marius, care vorbea o germana imposibila si avea un chihuahua rrrau de tot. Frau Spiegel era innebunita dupa Suzi, rautatea aia mica, care ne facea zile fripte tuturor. 

Intr-un an a mai avut chiriasi un cuplu foarte indragostit, la care ma uitam cu invidie. El parea sa fie mai in varsta ca ea (in mod evident o pustoaica, mereu vesela, mereu rosie in obraji de parca venea de afara intr-o zi rece de iarna). Isi petreceau zilele in gradina, citind sau pe leagan. Uneori jucau carti. Salutau pe toata lumea, dar se vedea clar ca nimeni nu-i intereseaza. Nu stiu de ce imi inchipuiam ca el e insurat, ca traiesc o aventura clandestina care se va termina o data cu vacanta.

Dar nu cu toti chiriasii a avut noroc frau Spiegel. Unul a incercat sa-i fure banii, intrand peste ea noaptea; altul a disparut fara sa plateasca. Pentru ca traia inchisa in casa si se multumea cu putin, umbla vorba ca ar avea o avere foarte mare pusa deoparte – poate chiar in casa. Copiii ei au inceput sa-i interzica sa mai primeasca chiriasi, dar ii era urat in casa mare.

Cand nu si-a mai putut purta singura de grija a mers la o casa de batrani. Nu stiu daca a murit acolo, deja n-o mai vazusem de ani de zile, dar mi-o inchipui mereu asa cum am vazut-o in anul acela, bondoaca si cu parul rar de tot, cu ochii mici si cu glasul ascutit care incepea sa strige de cu zori: “Suziiii, Suzilein…”

*

Pe frau Marx am vazut-o doar in doua sau trei vizite pe care i le-am facut. Ce mi-a atras prima oara atentia au fost ochelarii imensi, cu rama neagra. Vorbea repezit si incepea o multime de lucruri deodata. In casa ramasa prea mare dupa casatoria fiului, crestea un papagal imens care te ciupea cand te apropiai de colivie. In curte avea doua broaste testoase de care ne spunea cu mandrie ca au vreo 300 de ani. La 70 de ani conducea masina si era foarte activa. Mie-mi placea, pentru ca ne dadea mereu cate 5 marci cand mergeam in vizita.

*

Cristalina si fragila, cu frau Sonntag se incheie povestirea mea. Ca si frau Spiegel, locuieste intr-o casa mare din varful dealului, drept pentru care nu se misca foarte mult. Conduce nesigur si pare foarte singura. In anul in care trebuia sa ma marit, m-a chemat la ea. Mi-a aratat poze de la nunta ei, apoi m-a poftit in pod. Din tavan se desfacea un chepeng in care era ascunsa scara. “Cautati acolo o valiza gri”, mi-a zis. Era o valiza de carton presat, plina cu ghemotoace de hartie, probabil ca sa-i tina forma. “V-o daruiesc! E valiza sotului meu, e aproape noua. Am pastrat-o bine, nu? Va rog s-o luati pentru luna de miere!” E grozav de anacronica, foarte stransa la punga si darnica cu vechiturile care-i umplu casa.  M-a rugat o data sa merg sa o ajut la calcat. Am calcat o infinitate de batiste, cateva bluze evident scoase din dulap si niste carpe de bucatarie. Calcatul era un pretext pentru companie. 

Copilul care nu avea “tara”

Altdorf e un sat de cateva mii de locuitori. Cand am ajuns acolo prima oara era si mai mic decat e acum. Are parc, rate si drum de biciclete. Cand eram mai mici, ne inchipuiam – frate-meu si cu mine – ca locuim acolo. De fapt eram doar in vizita, o luna jumate pe an, la Oma, bunica din Banat stabilita apoi in Germania.

Fiind eu un copil care nu a avut “tara”, pentru ca ambele bunici erau la oras (una chiar cu mine in casa:), Altdorf a fost un fel de “tara” mea si despre el va fi vorba in acest blog.