Cu masina in Germania

In Germania am mers prima oara cu trenul, in ‘90. Cand am trecut granita, vecinul nostru de compartiment, un domn care calatorea cu nevasta si fetita, a remarcat: “Aici si iarba e mai verde, zau!”

A doua oara am mers cu autocarul. Firma se numea Andronik Reisen. Prin ‘94 inca mai traia patronul, Norbert Andronik, care conducea pe soselele Europei cot la cot cu soferii (pe vremea aia Ungaria inca n-avea autostrazile de azi si te hurduca, iar in Viena trebuia sa ne oprim sa luam viza de Schengen). Drumul dura doua zile si o noapte. In prima zi mergeam Bucuresti – Arad, noaptea Arad – Nickelsdorf (granita cu Germania), apoi Nickelsdorf – Landshut si ne lasa la gara. Cred ca si azi opreste tot acolo, doar ca se ajunge mai repede, pentru ca sistemul de autostrazi al ungurilor e mult mai bun.

In dimineata ce urma primei nopti “de groaza” petrecute in autocar (cu chiu cu vai ne gaseam o pozitie sa dormim cateva ore, apoi, intepeniti, ne trezeam, ne intorceam invers, mai beam o gura de apa…), dl. Andronik aparea “fresh” cu un cosulet de bomboane Nimm Zwei si o tavita cu pahare de plastica pline cu cafea si ceai instant de lamaie. Mirosul de cafea si ceai se imprastia in tot autocarul.

Cum rade bebe?

Cand l-am cunoscut pe Andy, avea 1 an jumate. Aproape doi. Era micut, blondut, stia sa mearga in picioare si avea cei mai adorabili dintisori de lapte cu care radea la orice strambatura si gluma pe care i-o faceam. Era un actor desavarsit: desi inca nu vorbea, mima tot ce-i spuneai. Parca-l vad plimbandu-se tantos cu manutele la spate, ca sa ne arate “cum merge Bubu (bunicul) prin parc”, sau razand cu toti dintisorii ca sa vedem “cum rade bebe”, sau alergand dupa minge ca un veritabil fotbalist, sau dansand pe iarba, in gradina.

Cea mai draguta intamplare din aceasta perioada s-a petrecut pe aeroport la Munchen. Andy era foarte elegant, in bluzita rosie si colanti cu print leopard – atat de haios! Daca il puneai in carucior, voia pe jos. Pe jos mergea 5-6 metri si maraia ca vrea in brate. In brate se zbatea si voia in carucior. Era cam obosit si cred ca si lumea multa de pe aeroport si luminile si foiala din jur il cam stresau.  Ne-am gandit sa mergem cu el la un loc de joaca, iar Iulia l-a pus intr-un avionas din ala de bagai banul si se zgaltaia vreo 5 minute.

- Andy, vrei in avion?

Andy intindea deja manutele sa urce, dar cand s-a vazut sus si jucaria a inceput sa se miste l-a apucat un plans disperat. Intr-o secunda fetisoara lui era plina de lacrimi, Doamne, credeam ca mor eu de plansul lui. I se lipise parul pe frunte de la caldura si hohotea, cocotat in avionasul ala minuscul, cu pantalonasii lui asa de smecheri… mi se rupea inima. Maica-sa incerca sa-i faca poza, dar te pui cu copchilul somnoros? Miorlaia, se zbatea, daca puneai mana pe el sa-l scoti afara striga “Nein, nein”, daca-l lasai acolo plangea de mama focului.

- Hai, Andy, stai sa faca mama poza! Andy! Uita-te la mama! Uite mamaaa! faceau in cor Iulia si mama mea.

Bebe, nimic. Plans disperat, parul blond lipit de frunte, ochisorii verzi plini de lacrimi.

Atunci Iulia a avut ideea salvatoare:

- Andy! Andy! Cum rade bebe? Arata-ne cum rade bebe!

Histrionul din el a invins pe data. Cu lacrimile inca siroind, in avionul ala care-l zgaltaia, bebe a produs cel mai cuceritor suras al lui. Iulia a apasat imediat pe declansator, poza a fost gata si exista si acum.

Andy are acum vreo 13 ani si este in continuare “bebele” meu