Poveste cu batranici

Azi avem in meniu povesti cu batranici. Toate foarte de treaba si simpatice, toate peste 70 de ani, unele trecute si de 80. Pe toate le-am cunoscut in Germania si toate ne-au fost gazde in anumite momente. Trei dintre ele nu mai sunt, dar nu-mi dau seama de asta, pentru ca oricum le vedeam rar si le pastrez vii in amintire.

Prima pe care am cunoscut-o a fost frau Kleitsch. Frumoasa, la cei peste 70 de ani, ca o papusa din portelan; cu parul alb si carliontat si ochii albastri limpezi. M-a impresionat bunatatea care se oglindea in acei ochi, mi-a placut zambetul ei (da, e adevarat, oamenii frumosi plac imediat! nu e drept, dar e real) si-am fost si mai plina de admiratie cand am vazut-o alaturi de sotul ei, mai in varsta cu aproape 20 de ani, de care parea atat de indragostita! E miscator sa vezi oameni indragostiti si frumosi la o varsta cand ti-i inchipui satui de toate si acriti.  In vremea aceea (ca si acum) eram indragostita de Katherine Hepburn si de “lacul auriu”, iar frau Kleitsch imi amintea de Ethel. Cand i-a murit sotul copiii ei deja sopteau ca se va duce si ea curand. N-a mai asteptat, pare-mi-se, decat vreo doi ani. Eu mi-o amintesc zambitoare si frumoasa, cu o palarie de soare pe cap, ducandu-se la gradina pe bicicleta.

*

Apoi am stat o vreme in gazda la frau Spiegel. “Doamna Oglinda” avea in jur de 80 de ani, suferea de o boala de nutritie si era permanent la regim si permanent pofticioasa. La bucatarie isi curata inevitabilul kiwi (trebuia sa manance trei kiwi pe zi, ordin de la doctor!), mai lua cam in sila o lingurita de iaurt si ne zicea: “asa as manca ceva dulce! o napolitana, sau chiar o ciocolata!” Pe mine ma stresa putin, pentru ca vorbea bayrisch si greu intelegeam ceva. Dar imi si placea, pentru ca era binevoitoare si amabila si ne-a primit la ea intr-un moment cand aveam mare nevoie de un loc unde sa stam.

Frau Spiegel colectiona papusi superbe, elegante, adevarate ladies, care-si aveau canapeaua lor sau patutul sau o cutie mare care sa le apere de praf. In fiecare an aparea una noua si toate erau stralucitor de frumoase si elegante. In baie, deasupra dulapului, avea o vrajitoare mare calare pe matura. Pentru ca in mod normal nu se vedea, aceasta vrajitoare ma speria de fiecare data cand ma uitam in oglinda.

In gazda la ea mai statea un olandez, herr Marius, care vorbea o germana imposibila si avea un chihuahua rrrau de tot. Frau Spiegel era innebunita dupa Suzi, rautatea aia mica, care ne facea zile fripte tuturor. 

Intr-un an a mai avut chiriasi un cuplu foarte indragostit, la care ma uitam cu invidie. El parea sa fie mai in varsta ca ea (in mod evident o pustoaica, mereu vesela, mereu rosie in obraji de parca venea de afara intr-o zi rece de iarna). Isi petreceau zilele in gradina, citind sau pe leagan. Uneori jucau carti. Salutau pe toata lumea, dar se vedea clar ca nimeni nu-i intereseaza. Nu stiu de ce imi inchipuiam ca el e insurat, ca traiesc o aventura clandestina care se va termina o data cu vacanta.

Dar nu cu toti chiriasii a avut noroc frau Spiegel. Unul a incercat sa-i fure banii, intrand peste ea noaptea; altul a disparut fara sa plateasca. Pentru ca traia inchisa in casa si se multumea cu putin, umbla vorba ca ar avea o avere foarte mare pusa deoparte – poate chiar in casa. Copiii ei au inceput sa-i interzica sa mai primeasca chiriasi, dar ii era urat in casa mare.

Cand nu si-a mai putut purta singura de grija a mers la o casa de batrani. Nu stiu daca a murit acolo, deja n-o mai vazusem de ani de zile, dar mi-o inchipui mereu asa cum am vazut-o in anul acela, bondoaca si cu parul rar de tot, cu ochii mici si cu glasul ascutit care incepea sa strige de cu zori: “Suziiii, Suzilein…”

*

Pe frau Marx am vazut-o doar in doua sau trei vizite pe care i le-am facut. Ce mi-a atras prima oara atentia au fost ochelarii imensi, cu rama neagra. Vorbea repezit si incepea o multime de lucruri deodata. In casa ramasa prea mare dupa casatoria fiului, crestea un papagal imens care te ciupea cand te apropiai de colivie. In curte avea doua broaste testoase de care ne spunea cu mandrie ca au vreo 300 de ani. La 70 de ani conducea masina si era foarte activa. Mie-mi placea, pentru ca ne dadea mereu cate 5 marci cand mergeam in vizita.

*

Cristalina si fragila, cu frau Sonntag se incheie povestirea mea. Ca si frau Spiegel, locuieste intr-o casa mare din varful dealului, drept pentru care nu se misca foarte mult. Conduce nesigur si pare foarte singura. In anul in care trebuia sa ma marit, m-a chemat la ea. Mi-a aratat poze de la nunta ei, apoi m-a poftit in pod. Din tavan se desfacea un chepeng in care era ascunsa scara. “Cautati acolo o valiza gri”, mi-a zis. Era o valiza de carton presat, plina cu ghemotoace de hartie, probabil ca sa-i tina forma. “V-o daruiesc! E valiza sotului meu, e aproape noua. Am pastrat-o bine, nu? Va rog s-o luati pentru luna de miere!” E grozav de anacronica, foarte stransa la punga si darnica cu vechiturile care-i umplu casa.  M-a rugat o data sa merg sa o ajut la calcat. Am calcat o infinitate de batiste, cateva bluze evident scoase din dulap si niste carpe de bucatarie. Calcatul era un pretext pentru companie. 

Copilul care nu avea “tara”

Altdorf e un sat de cateva mii de locuitori. Cand am ajuns acolo prima oara era si mai mic decat e acum. Are parc, rate si drum de biciclete. Cand eram mai mici, ne inchipuiam – frate-meu si cu mine – ca locuim acolo. De fapt eram doar in vizita, o luna jumate pe an, la Oma, bunica din Banat stabilita apoi in Germania.

Fiind eu un copil care nu a avut “tara”, pentru ca ambele bunici erau la oras (una chiar cu mine in casa:), Altdorf a fost un fel de “tara” mea si despre el va fi vorba in acest blog.