Iar cand n-a mai fost nimic

N-am nici o cronologie in blogul asta, nici o logica, nici o consecventa. De fapt nu mi-e clar ce vreau sa scot din el. Pana una-alta, am facut aici un fel de scrap book despre Altdorf. Cu poze, cu povesti, cu liste, cu ganduri, cu postari mai vechi de prin alte bloguri.  

Bunica mea a murit in decembrie 2006, in timp ce se afla in vizita in Romania. In ianuarie 2007 am mers sa aruncam lucrurile din casa din Germania (statea cu chirie) si sa predam cheile la proprietar. Mai jos sunt niste randuri pe care le-am scris atunci.

29.01.2007 

In Germania a fost aiurea, foarte aiurea. Ca intr-o Germanie paralela, dupa cum s-a exprimat frate-meu, la fel de constient ca si mine de cat de utterly wrong e totul. In primul rand a fost iarna cu zapada si viscol si polei si toate fenomenele asociate. Or noi petrecandu-ne acolo an de an doar lunile de vara, n-am vazut niciodata locurile alea ninse. Cumva, desi vazusem poze, nu ne-am inchipuit chiar ca va ninge. In al doilea rand, acasa nu ne astepta nimeni. Devenise o locuinta oarecare, iar cand am plecat am lasat-o in parchetul si peretii goi, impersonala si pregatita pentru urmatorul chirias.

Din omama a ramas o lumanare, care a ars mereu in fosta ei camera si care acum e aprinsa la noi in sufragerie. Si au ramas poze, sute de poze si scrisori si vederi pe care le-a colectionat toata viata. Ramasesera acolo toate scrisorile de la mine si vederile pe care i le trimiteam din vacante. N-a luat nimic cu ea. Au ramas toate cadourile de la noi: un ceas de perete in forma de casuta cu flori, care i-a placut mult; o vaza cu trandafiri de panza, “flori care nu mor”, sticlute de parfum si haine si bijuterii. O parte le-am daruit, o parte le-am luat inapoi si m-am gandit ca un cadou e de fapt un imprumut pe termen mai lung.

Am avut mai multi musafiri decat ne asteptam; lume multa care a cunoscut-o si a iubit-o. Am primit condoleante, am servit cafele si ceaiuri, am daruit lucrurile ei (dar am si aruncat multe…) si ne-am amintit-o, iar si iar, cu obiceiurile ei, cu felurile ei de mancare preferate, cu vorbele ei stalcite in romaneste si expresiile amuzante, cu sufletul ei bun si larg, in care au incaput copiii, nepotii si o intreaga suma de straini din Germania si Romania, pe care ea i-a adus laolalta si ni i-a daruit si noua ca prieteni.

Daca am vrut un model de bunatate, il am acum.

 17.01.2007

Deci sunt trista.

Vineri plecam in Germania si inca nu stiu cum va fi sa ajung acolo, la casa bunicii fara bunica…

E ultima oara cand voi vedea casa asa cum o stiu de ani de zile, de cand eram in liceu si bunica mea s-a hotarat, la aproape 70 de ani, sa se mute definitiv in Germania, pentru ca in satul ei de mineri din Romania viata devenise mult prea grea pentru o femeie batrana si singura.

A fost o decizie buna, desi a suferit mult in primii 2 ani, cand i-a murit fratele pe care il avea acolo si a ramas intr-un fel fara nici un sprijin si acum, in ultimul an, cand devenise din ce in ce mai neputincioasa si o apasa singuratatea intre straini.

Ma bucur ca a reusit sa-si implineasca dorinta si a murit in Romania, inconjurata de familie, in prima vizita pe care a acceptat s-o faca in 10 ani! (“unde sa mai merg eu baba batrana in Romania?”)

Ma bucur ca a putut fi inmormantata in acelasi loc cu sotul ei… un loc de veci pe care l-a platit timp de 40 de ani, vaduva fiind de tanara… un loc de veci pe seama caruia si-a luat portia de tachinari cand era in Germania (“cine crezi ca te mai duce in Romania cand vei muri?”- iata ca a ajutat-o Cel de Sus sa vina singura…)

Sunt trista insa pentru ca va trebui sa vad casa aceea in care ea nu mai este.

Sunt trista pentru ca in curand nu va mai fi nici casa.

Cam asa trebuie sa fie sa-ti pierzi memoria: sa nu mai gasesti decat un loc strain acolo unde altadata erai acasa…

Mortii lipsesc de la un timp dintre noi…

O veste trista azi: a murit rusul. Stiam ca e bolnav de cancer, in ianuarie cand am fost in Germania era internat in spital si rusa ii ducea mancare si plangea… dar nu m-am gandit ca o sa moara. Adica n-am vrut sa ma gandesc.

Din blocul din Dekan Wagnerstr unde ne-am petrecut verile 9 sau 10 ani la rand, n-a mai ramas acum decat Johanna. Milka nu se pune, pentru ca s-a mutat mai tarziu, in apartamentul unei familii de italieni.

Dar “rusul si rusa” (die Russin) sunt acolo de cand imi aduc eu aminte; ea mereu ingrijind de flori (terasa ei plina de flori starnea invidia bunica-mii), el mereu surubarind in keller, unde avea o tona de troace. Uneori te si speriai de el acolo; statea cu lumina stinsa, pentru ca lumina se stingea automat la ceva timp si probabil ii era lene s-o tot aprinda. Si mesterea acolo la lanterna, asezat pe un scaunel, cu o lada imensa de scule alaturi.

Alteori il vedeam pe la Schrott, mergea sa adune radiouri stricate si alte electronice pe care le lipea si le repara zi-lumina. Era cam ursuz, dar raspundea intotdeauna la salut si ne lasa sa parcam pe locul lui, cand vreun vecin mai nesimtit ne lua locul nostru.

In lume vorbea germana, care era limba lui materna, fiind nascut in Rusia intr-o familie de colonisti germani. In casa vorbea ruseste, si uneori mama sau dl. Depner ne traduceau discutiile aprinse care razbateau de pe terasa – sau chiar intrau si ei in vorba, ca sa-si mai exerseze rusa. Rusoaica tipa uneori la el, din pricini nestiute, iar el raspundea bocanind sau iesind pe terasa, cu scaunelul lui nelipsit. Erau vecinii nostri acolo, la fel de buni ca orice alt vecin, foarte rezervati si de care omama nu s-a apropiat niciodata prea mult. Nu fiindca n-ar fi vrut, ci fiindca rusa nu era femeia care sa se intinda la povesti. Si, intr-un fel, pareau ca-si sunt singuri suficienti – se certau, se impacau, dormeau si se trezeau mereu ei doi, mereu impreuna. Nu vreau sa-mi inchipui cum se simte sarmana rusoaica acum…

In toti acesti ani in care au fost vecini, omama a aflat ca amandoi sunt nascuti in Rusia, dar de origine germana. Ca au avut mari dificultati sa-si pastreze limba materna in perioada sovietica si ca au emigrat amandoi la inceputul anilor ‘90, venind in Germania, unde au primit imediat azil datorita originii. Aveau undeva un copil, dar nu l-am vazut niciodata. Poate l-am inventat.

Uneori rusa venea la omama cu mancare, tocanite aburinde in oale sau gogosi si placinte care le mai ramaneau de la masa. In ianuarie, cand i-am spus ca omama a murit, a plans mult. Fiind asa de retrasi si rezervati mereu, nu ne-am fi asteptat sa fie atat de intristati de vestea mortii vecinei. Dar probabil se gandea si la sotul ei, care deja era internat in spital, foarte bolnav. Sau se gandea chiar la ea, pentru ca si ea se apropie de 80 de ani.

Plansul ei m-a impresionat mult. E o femeie stearsa, destul de masiva, cu un aer bland. Omama in 10 ani nu a reusit sa-i retina numele – dealtfel l-am vazut si eu pe cutia postala si e nu era tocmai simplu de tinut minte. In 18 iulie anul trecut, cand omama a implinit 85 de ani si a fost o petrecere mare, cu toate notabilitatile din zona (vice-primarul, asistenta sociala, responsabila de la casa de batrani etc.), rusoaica a venit cu o floare in ghiveci – una dintre cele mai frumoase pe care le avea si despre care stia ca-i place mult bunicii mele. Oma a fost impresionata si, fiindca tocmai isi comanda dedicatia la radio (in fiecare an era placerea ei sa primeasca o melodie cu dedicatie de ziua ei la Radio Timisoara si la radioul local din Landshut), a rugat-o pe Johanna sa adauge la pomelnicul celor care o felicita si pe “die Russin”.

Cand a intrat mama pe fir cu dedicatia, aceasta arata asa: “Multa sanatate si fericire pentru doamna Emilia Chwoika din Altdorf, care implineste astazi frumoasa varsta de 85 de ani. O felicita cu toata dragostea copiii Anton cu Florica si Maria cu Iulian, nepotii Christina, Iulius, Hardy si Sonja, prietenii si vecinii Johanna si Ruediger, Horsti si Nutza, Milka, Gabriel, Tania si Manuel, dna si dnul Schwartz, dna Zeiss, dnul Depner si Rusoaica.” La insistentele mamei, au copiat de pe cutia postala si numele rusoaicei.

De-acum toate acestea sunt povesti. Povesti si anecdote de spus la gura sobei, despre bunicii nostri care nu mai sunt si despre o lume in care am crescut si care a disparut.

Nu stiu ce se va intampla cu rusoaica. Nu stiu unde va fi inmormantat rusul, probabil la Frauenkirche sau la Nordfriedhof, ca sa fie aproape si sa-l poata vizita. Apoi, intr-o zi, se va stinge si ea – ingrijita de copil (daca-l are) sau la vreun azil, asa cum e moda in Germania.

E foarte trist si sunt foarte trista. Nu vreau sa mai zic nimic.

Un post din 3 mai 2007, publicat initial pe Yahoo 360.