Floh-markt

La “piata de purici” lumea vinde lucrurile de care nu mai are nevoie, fie ele haine si pantofi, sau lampi, dulapuri, biciclete, carti, jucarii.

Prima data am fost la floumarc in ‘91, cand Illy-tant m-a dus sa-mi ia papusa Barbie. Aveam 12 ani (de ce intotdeauna am crezut ca aveam 14?) si ravneam la o papusa Barbie de vreo 2 ani, adica din ziua cand Manoleasca adusese la scoala minunatia, fara ca eu sa am voie sa pun mana pe ea. Vederea unei papusi care arata exact ca o femeie cocheta, cu sani si sutiene, cu haine care ii veneau stranse pe talie (nu lalai, ca la papusile mele care pareau ca poarta toate capot), cu fuste mini si cei mai adorabili pantofi cu toc miniaturali de toate culorile ma lasase fara grai. Nu stiam ce este, nu stiam de unde vine, credeam (cu mintea aceea miraculoasa a copiilor) ca mama Alexandrei ii facuse aceasta papusa special pentru ea… si totusi imi doream si eu una. Fireste ca mama habar n-avea ce papusa e aia cu tztze si pantofi cu toc si, spunandu-mi ca ea n-a vazut niciodata asa ceva, ma lasase oarecum in dubiu ca eu as fi vazut. Mai ales ca papusa n-a mai aparut de atunci la scoala.

Dar in Germania Illy-tant auzise de papusa cu pantofi cu toc: se numea Barbie si se gasea la floh-markt. Nu ca n-ar fi fost si-n magazin, dar romani suntem si ne e mai la-ndemana sa luam ieftin, sa ne cultivam mentalitatea de 2nd hand people si sa mancam firimiturile care cad de la masa capitalistilor.

Cand am mers prima data la floh-markt nu m-a interesat nimic decat papusa. Bani nu aveam. Scanam fiecare masuta, in speranta ca voi vedea minunatia, pana cand a aparut: superba, cu picioarele ei lungi, cu haine de schimb, incredibil de frumoasa! Dar cam scumpa; lasa ca mai gasim si-n alta parte. O data convinsa ca nu visasem papusa Barbie, ci ea chiar exista, am inceput s-o vad peste tot si sa remarc ca nu toate erau identice. Aici era blonda, dincoace satena, aici parul era ondulat, dincoace intins. Expresia fetei era diferita, desi toate mi se pareau enorm de frumoase, cu ochii aia imensi, albastri si buzele bine conturate. In cele din urma am plecat acasa cu una, prima mea Barbie, pe care am iubit-o asa cum numai fetele sti(a)u sa-si iubeasca papusile pana cand s-a rupt, s-a stricat, a ramas o fatza hada, i s-a rupt gura si a devenit numai buna de dat la gunoi. Cred ca o am si acum.

Paranteza: desi acesta este un post despre floh-markt, nu pot sa nu termin povestea papusilor Barbie. Dupa aceasta prima Barbie adorata, pentru care am luat haine si pantofi si cu care m-am jucat ani de zile, a urmat momentul primei Barbie noi-noutze: o Barbie cow-girl, ale carei cizme cu pinteni se inmuiau in tusiera si lasau in urma o coada de flori. Mi-a cumparat-o mama din Germania la 14 ani, cand intrasem la liceu. Multa vreme nu-mi venea s-o scot din cutie; o admiram si mi se parea perfecta, dar simteam ca nu ma mai trage inima sa ma joc cu ea. Am fost la un pas s-o pierd cand fetita unui muncitor care ne zugravea in casa a prins momentul s-o strecoare sub camasa si sa incerce sa plece cu ea. Mi-a pierdut o cizma atunci, iar farmecul de cow-girl al papusii a palit.

A venit dupa un an sau doi si clipa abundentei/demonetizarii acestei faimoase papusi. Intr-o zi am primit de la o doamna foarte draguta, prietena de-a bunicii mele, o cutie uriasa plina cu jucarii. Erau acolo ursi panda de plus, carti pentru copii, masinute si lego si – mai ales – vreo 4-5 papusi Barbie, un Ken (!!) si calul lui Barbie, superbul cal al lui Barbie, plus nenumarate hainute, pantofi, cizme, perie si piepten, oglinjoara si cate si mai cate. Am plans atunci de ciuda ca nu mai aveam 11 ani, sa ma bucur de ele. Le-am luat acasa, in memoria zilelor cand rascoleam floh-marktul dupa papusa-cu-haine-si-pantofi-de-femeie, m-am jucat oarecum cu ele, la modul ca le asezam pe un raft si le tot schimbam de haine si le faceam diverse coafuri, pana s-au umplut de praf, le-am strans intr-o punga si le-am bagat in birou.

In anii ce au urmat, floh-marktul (mereu sambata dimineata, in Ergolding, pe locul unei parcari unde venea uneori circul) a devenit interesant pentru haine si pantofi aproape noi, pentru carti in limba engleza cumparate cu 1-2 marci, pentru reviste cu postere si abtibilduri cu trupa mea de suflet din momentul ala, pentru role, computer, muzica, patine de gheatza, jucarii, ceasuri, rechizite si ghiozdane la niste preturi care ma faceau sa ma inchin cand intram in magazine. Si totul de foarte buna calitate (lucruri nemtesti!), hainele mereu spalate, pantofii curatati, nimic rupt sau descusut sau patat. O bucurie.

Abia spre sfarsitul anilor ‘90 in floh-markt au inceput sa intre bisnitarii turci si romani, care vindeau ceasuri si alte chinezarii la pret de firma si care se targuiau cu clientii la sange, de ti se facea sila. Mai ales ca produsele lor erau departe de a fi de calitatea celor nemtesti.

In ultimii ani am mers in floh-markt pentru culoarea locala. Am observat prima oara cum vederea copacilor iti poate ascunde total padurea, atunci cand am iesit din vanzoleala sa vorbesc la telefon si-am remarcat diversitatea “tarabelor” – masute pliante, cufere deschise, portbagaje de masina, paturi si cearsafuri intinse pe jos, stative cu umerase si mici corturi cu tarabe din placaj. Ici-colo un copil cu un mic prosopel pe care isi insira chestii cu Didl-maus de vanzare; biciclete folosite ca umeras, familii sau grupuri de vecini care-si puneau marfa impreuna si se trageau la umbra sa bea o bere si sa stea la povesti, in vreme ce mama il schimba pe mezin in portbagajul masinii si Oma statea la stand sa dea explicatii despre cutiile cu giuvaere de epoca pe care le scosese la mezat.

Epoca rascolitului febril dupa chilipiruri apusese; cumparaturile mi le faceam in magazine, parte datorita nivelului de trai mai bun, parte din cauza lui Mihai, care nu aproba cumparatul de vechituri. In 2006 mi-aduc aminte ca m-am ales cu o carte si o bluza doar, iar mare parte din timp mi-am petrecut-o studiind oamenii si incercand sa tes in minte povesti despre obiectele pe care le vindea fiecare.

Cu floh-markt omama avea o relatie rece. In primii ani mergea si ea, dar pe parcurs a inceput sa se plictiseasca. Uneori venea sa stea la Zelt (cort) si sa bea un suc, sa manance un Wurst pana noi haladuiam printre negustori. Alteori ramanea acasa si ne cerea diverse mici decoratiuni: o floarea soarelui, un tablou, o rama de oglinda, daca gasim. Dar intotdeauna sambata dimineata, fie soare fie nor (pentru ca pe ploaie nu gaseam nimic acolo, deci nu ne osteneam sa batem drumul), omama ne astepta in pragul usii sa iesim si ne strecura in palma 5-10 marci (apoi euro), dupa cum avea si ea (si proportional cu varsta noastra; in 2006 eram deja mari si ne-a dat 20 de euro), “sa avem de floh-markt.”

Zilele astea am avut o festivitate de premiere la scoala si-am purtat pantofi din floh-markt, pe care-i am de ani de zile si inca sunt ca noi.