Floh-markt

La “piata de purici” lumea vinde lucrurile de care nu mai are nevoie, fie ele haine si pantofi, sau lampi, dulapuri, biciclete, carti, jucarii.

Prima data am fost la floumarc in ‘91, cand Illy-tant m-a dus sa-mi ia papusa Barbie. Aveam 12 ani (de ce intotdeauna am crezut ca aveam 14?) si ravneam la o papusa Barbie de vreo 2 ani, adica din ziua cand Manoleasca adusese la scoala minunatia, fara ca eu sa am voie sa pun mana pe ea. Vederea unei papusi care arata exact ca o femeie cocheta, cu sani si sutiene, cu haine care ii veneau stranse pe talie (nu lalai, ca la papusile mele care pareau ca poarta toate capot), cu fuste mini si cei mai adorabili pantofi cu toc miniaturali de toate culorile ma lasase fara grai. Nu stiam ce este, nu stiam de unde vine, credeam (cu mintea aceea miraculoasa a copiilor) ca mama Alexandrei ii facuse aceasta papusa special pentru ea… si totusi imi doream si eu una. Fireste ca mama habar n-avea ce papusa e aia cu tztze si pantofi cu toc si, spunandu-mi ca ea n-a vazut niciodata asa ceva, ma lasase oarecum in dubiu ca eu as fi vazut. Mai ales ca papusa n-a mai aparut de atunci la scoala.

Dar in Germania Illy-tant auzise de papusa cu pantofi cu toc: se numea Barbie si se gasea la floh-markt. Nu ca n-ar fi fost si-n magazin, dar romani suntem si ne e mai la-ndemana sa luam ieftin, sa ne cultivam mentalitatea de 2nd hand people si sa mancam firimiturile care cad de la masa capitalistilor.

Cand am mers prima data la floh-markt nu m-a interesat nimic decat papusa. Bani nu aveam. Scanam fiecare masuta, in speranta ca voi vedea minunatia, pana cand a aparut: superba, cu picioarele ei lungi, cu haine de schimb, incredibil de frumoasa! Dar cam scumpa; lasa ca mai gasim si-n alta parte. O data convinsa ca nu visasem papusa Barbie, ci ea chiar exista, am inceput s-o vad peste tot si sa remarc ca nu toate erau identice. Aici era blonda, dincoace satena, aici parul era ondulat, dincoace intins. Expresia fetei era diferita, desi toate mi se pareau enorm de frumoase, cu ochii aia imensi, albastri si buzele bine conturate. In cele din urma am plecat acasa cu una, prima mea Barbie, pe care am iubit-o asa cum numai fetele sti(a)u sa-si iubeasca papusile pana cand s-a rupt, s-a stricat, a ramas o fatza hada, i s-a rupt gura si a devenit numai buna de dat la gunoi. Cred ca o am si acum.

Paranteza: desi acesta este un post despre floh-markt, nu pot sa nu termin povestea papusilor Barbie. Dupa aceasta prima Barbie adorata, pentru care am luat haine si pantofi si cu care m-am jucat ani de zile, a urmat momentul primei Barbie noi-noutze: o Barbie cow-girl, ale carei cizme cu pinteni se inmuiau in tusiera si lasau in urma o coada de flori. Mi-a cumparat-o mama din Germania la 14 ani, cand intrasem la liceu. Multa vreme nu-mi venea s-o scot din cutie; o admiram si mi se parea perfecta, dar simteam ca nu ma mai trage inima sa ma joc cu ea. Am fost la un pas s-o pierd cand fetita unui muncitor care ne zugravea in casa a prins momentul s-o strecoare sub camasa si sa incerce sa plece cu ea. Mi-a pierdut o cizma atunci, iar farmecul de cow-girl al papusii a palit.

A venit dupa un an sau doi si clipa abundentei/demonetizarii acestei faimoase papusi. Intr-o zi am primit de la o doamna foarte draguta, prietena de-a bunicii mele, o cutie uriasa plina cu jucarii. Erau acolo ursi panda de plus, carti pentru copii, masinute si lego si – mai ales – vreo 4-5 papusi Barbie, un Ken (!!) si calul lui Barbie, superbul cal al lui Barbie, plus nenumarate hainute, pantofi, cizme, perie si piepten, oglinjoara si cate si mai cate. Am plans atunci de ciuda ca nu mai aveam 11 ani, sa ma bucur de ele. Le-am luat acasa, in memoria zilelor cand rascoleam floh-marktul dupa papusa-cu-haine-si-pantofi-de-femeie, m-am jucat oarecum cu ele, la modul ca le asezam pe un raft si le tot schimbam de haine si le faceam diverse coafuri, pana s-au umplut de praf, le-am strans intr-o punga si le-am bagat in birou.

In anii ce au urmat, floh-marktul (mereu sambata dimineata, in Ergolding, pe locul unei parcari unde venea uneori circul) a devenit interesant pentru haine si pantofi aproape noi, pentru carti in limba engleza cumparate cu 1-2 marci, pentru reviste cu postere si abtibilduri cu trupa mea de suflet din momentul ala, pentru role, computer, muzica, patine de gheatza, jucarii, ceasuri, rechizite si ghiozdane la niste preturi care ma faceau sa ma inchin cand intram in magazine. Si totul de foarte buna calitate (lucruri nemtesti!), hainele mereu spalate, pantofii curatati, nimic rupt sau descusut sau patat. O bucurie.

Abia spre sfarsitul anilor ‘90 in floh-markt au inceput sa intre bisnitarii turci si romani, care vindeau ceasuri si alte chinezarii la pret de firma si care se targuiau cu clientii la sange, de ti se facea sila. Mai ales ca produsele lor erau departe de a fi de calitatea celor nemtesti.

In ultimii ani am mers in floh-markt pentru culoarea locala. Am observat prima oara cum vederea copacilor iti poate ascunde total padurea, atunci cand am iesit din vanzoleala sa vorbesc la telefon si-am remarcat diversitatea “tarabelor” – masute pliante, cufere deschise, portbagaje de masina, paturi si cearsafuri intinse pe jos, stative cu umerase si mici corturi cu tarabe din placaj. Ici-colo un copil cu un mic prosopel pe care isi insira chestii cu Didl-maus de vanzare; biciclete folosite ca umeras, familii sau grupuri de vecini care-si puneau marfa impreuna si se trageau la umbra sa bea o bere si sa stea la povesti, in vreme ce mama il schimba pe mezin in portbagajul masinii si Oma statea la stand sa dea explicatii despre cutiile cu giuvaere de epoca pe care le scosese la mezat.

Epoca rascolitului febril dupa chilipiruri apusese; cumparaturile mi le faceam in magazine, parte datorita nivelului de trai mai bun, parte din cauza lui Mihai, care nu aproba cumparatul de vechituri. In 2006 mi-aduc aminte ca m-am ales cu o carte si o bluza doar, iar mare parte din timp mi-am petrecut-o studiind oamenii si incercand sa tes in minte povesti despre obiectele pe care le vindea fiecare.

Cu floh-markt omama avea o relatie rece. In primii ani mergea si ea, dar pe parcurs a inceput sa se plictiseasca. Uneori venea sa stea la Zelt (cort) si sa bea un suc, sa manance un Wurst pana noi haladuiam printre negustori. Alteori ramanea acasa si ne cerea diverse mici decoratiuni: o floarea soarelui, un tablou, o rama de oglinda, daca gasim. Dar intotdeauna sambata dimineata, fie soare fie nor (pentru ca pe ploaie nu gaseam nimic acolo, deci nu ne osteneam sa batem drumul), omama ne astepta in pragul usii sa iesim si ne strecura in palma 5-10 marci (apoi euro), dupa cum avea si ea (si proportional cu varsta noastra; in 2006 eram deja mari si ne-a dat 20 de euro), “sa avem de floh-markt.”

Zilele astea am avut o festivitate de premiere la scoala si-am purtat pantofi din floh-markt, pe care-i am de ani de zile si inca sunt ca noi.

Cer albastru

In Altdorf verile nu erau niciodata cuptor ca-n Bucuresti. Zilele calde alternau cu zile friguroase si ploioase, pana acolo incat ti se putea intampla sa-ti petreci o zi intreaga la strand, lingand tone de inghetata, iar a doua zi sa fie 16 grade si sa degeri in sosete si pulover. Variatiile de temperatura erau mari si te luau intotdeauna pe neasteptate.

In fata la Sparkasse era un barometru mare. Noi ii ziceam Wetter Tendenz, pentru ca asa scria pe el. Barometrul n-a fost acolo de la inceput; a aparut cand s-a construit parcarea si Sparkasse (care in spate avea cabinete de doctori). Inainte era acolo un teren viran cu iarba si un leagan cu sfoara, unde ma jucam cu Andy.

Wetter Tendenz-ul arata data, ora si temperatura. Cand se aprindea triunghiul rosu stiam ca va ploua, cand se aprindea cel verde, urma vreme buna. Nasa mea avea la Resita un barometru care ma fascina: era in forma de casuta si avea o doamna si un domn. Cand iesea doamna, urma vremea buna. Cand iesea domnul, avea sa ploua. Multa vreme am fost convinsa ca doamna si domnul sunt vii, din moment ce stiu cum sa iasa. Cand eram mica aveam o fascinatie cu piticii, cu liliputanii, cu oamenii mici de tot – mi-as fi dorit sa am un Madurodam populat cu omuleti mici care sa-si vada de treaba lor si eu sa-i urmaresc. Doamna tricota, iar domnul avea pe umar o pusca de vanatoare. Cred ca i-am si stricat odata, tragand de ei afara din casuta, asa cum deschideam usita la ceasul cu cuc si dezmembram diverse alte jucarii despre care credeam ca sunt vii.

Wetter Tendenz-ul era reperul nostru si salvarea noastra. Dimineata, primul drum era la el. Daca arata rosu, eram disperati. Nu gresea niciodata. Daca in mijlocul unei zile intunecoase si ploioase arata verde, ieseam cu Iulius afara si ne zgaiam disperati dupa o farama de cer albastru. Daca aparea un singur coltisor de cer albastru, eram salvati. Credeam cu tarie in puterea contagioasa a cerului albastru – faramita intrezarita de dimineata se intindea in cateva ore si lumea se insenina. Daca aveam unda verde si de la barometru, inhatam imediat sticla de ice tea si ne suiam pe biciclete s-o pornim.

Daca insa ghinionul facea sa avem mai multe zile la rand cu ploaie, rezistam una-doua si apoi cumparam o Tageskarte si porneam la plimbare cu autobuzul. Luam 1 de la cap la cap, pana la Kumhausen. Nu prea aveam ce vedea acolo, decat case si gradini murate de ploaie, dar macar era o iesire. Uneori coboram in Altstadt si mergeam la magazine, sau la librarie.

Erau si zile cand nu ieseam din casa pana nu se oprea ploaia. Eu plecam de la Bucuresti cu o valiza de carti pe care intotdeauna le terminam si trebuia, spre sfarsitul vacantei, sa-mi cumpar altele de la floh-markt (in engleza), sau sa ma chinui sa citesc in germana. Iulius isi scotea trusa cu scule si se apuca de mesterit bicicleta, sau vreun aparat, impreuna cu tata. Mama si omama pregateau masa, sau stateau la taclale in camera din fata.

Ploile din Altdorf erau intotdeauna reci si te murau pana la piele, oricat te-ai fi adapostit tu sub umbrela. Cele mai frumoase cuvinte pe care le-ai fi putut auzi intr-o zi ploioasa erau “cer albastru”. Iulius era uneori aproape numai cu ochii pe cer. Cand auzeam cuvintele magice, stiam ca putem porni. Tot orasul era ud si pe drumul de biciclete erau cateodata baltoace, mai ales daca plouase tare. La intalnirea Isarurilor nici nu putea fi vorba sa mergem, pentru ca era numai noroi. In oras nu era nimeni. Rar, trecea un domn cu pelerina de ploaie, sau o batranica cu cumparaturi in cos. Copiii care ieseau de la scoala aveau pelerine galbene. Eu aveam hanoracul meu argintiu MyX, in care faceam sauna. Casele aveau un aer stins, iar pomii erau mai verzi ca oricand. Mirosea a pamant si a iarba si se auzea clopotul la Martinskirche batand sferturile de ora.

Asa era ploaia in Altdorf in vremurile cand n-aveam alergie.

Azi ploua la Bucuresti si curtea miroase a pamant si a iarba. Bat clopotele la biserica si copacii sunt mai verzi ca oricand. Iulius are alte treburi decat sa pandeasca cerul albastru si, oricum, bicicletele zac abandonate de foarte multa vreme.

Am crescut si verile din Altdorf sunt doar o amintire.

Cu masina in Germania

In Germania am mers prima oara cu trenul, in ‘90. Cand am trecut granita, vecinul nostru de compartiment, un domn care calatorea cu nevasta si fetita, a remarcat: “Aici si iarba e mai verde, zau!”

A doua oara am mers cu autocarul. Firma se numea Andronik Reisen. Prin ‘94 inca mai traia patronul, Norbert Andronik, care conducea pe soselele Europei cot la cot cu soferii (pe vremea aia Ungaria inca n-avea autostrazile de azi si te hurduca, iar in Viena trebuia sa ne oprim sa luam viza de Schengen). Drumul dura doua zile si o noapte. In prima zi mergeam Bucuresti – Arad, noaptea Arad – Nickelsdorf (granita cu Germania), apoi Nickelsdorf – Landshut si ne lasa la gara. Cred ca si azi opreste tot acolo, doar ca se ajunge mai repede, pentru ca sistemul de autostrazi al ungurilor e mult mai bun.

In dimineata ce urma primei nopti “de groaza” petrecute in autocar (cu chiu cu vai ne gaseam o pozitie sa dormim cateva ore, apoi, intepeniti, ne trezeam, ne intorceam invers, mai beam o gura de apa…), dl. Andronik aparea “fresh” cu un cosulet de bomboane Nimm Zwei si o tavita cu pahare de plastica pline cu cafea si ceai instant de lamaie. Mirosul de cafea si ceai se imprastia in tot autocarul.

Cum rade bebe?

Cand l-am cunoscut pe Andy, avea 1 an jumate. Aproape doi. Era micut, blondut, stia sa mearga in picioare si avea cei mai adorabili dintisori de lapte cu care radea la orice strambatura si gluma pe care i-o faceam. Era un actor desavarsit: desi inca nu vorbea, mima tot ce-i spuneai. Parca-l vad plimbandu-se tantos cu manutele la spate, ca sa ne arate “cum merge Bubu (bunicul) prin parc”, sau razand cu toti dintisorii ca sa vedem “cum rade bebe”, sau alergand dupa minge ca un veritabil fotbalist, sau dansand pe iarba, in gradina.

Cea mai draguta intamplare din aceasta perioada s-a petrecut pe aeroport la Munchen. Andy era foarte elegant, in bluzita rosie si colanti cu print leopard – atat de haios! Daca il puneai in carucior, voia pe jos. Pe jos mergea 5-6 metri si maraia ca vrea in brate. In brate se zbatea si voia in carucior. Era cam obosit si cred ca si lumea multa de pe aeroport si luminile si foiala din jur il cam stresau.  Ne-am gandit sa mergem cu el la un loc de joaca, iar Iulia l-a pus intr-un avionas din ala de bagai banul si se zgaltaia vreo 5 minute.

- Andy, vrei in avion?

Andy intindea deja manutele sa urce, dar cand s-a vazut sus si jucaria a inceput sa se miste l-a apucat un plans disperat. Intr-o secunda fetisoara lui era plina de lacrimi, Doamne, credeam ca mor eu de plansul lui. I se lipise parul pe frunte de la caldura si hohotea, cocotat in avionasul ala minuscul, cu pantalonasii lui asa de smecheri… mi se rupea inima. Maica-sa incerca sa-i faca poza, dar te pui cu copchilul somnoros? Miorlaia, se zbatea, daca puneai mana pe el sa-l scoti afara striga “Nein, nein”, daca-l lasai acolo plangea de mama focului.

- Hai, Andy, stai sa faca mama poza! Andy! Uita-te la mama! Uite mamaaa! faceau in cor Iulia si mama mea.

Bebe, nimic. Plans disperat, parul blond lipit de frunte, ochisorii verzi plini de lacrimi.

Atunci Iulia a avut ideea salvatoare:

- Andy! Andy! Cum rade bebe? Arata-ne cum rade bebe!

Histrionul din el a invins pe data. Cu lacrimile inca siroind, in avionul ala care-l zgaltaia, bebe a produs cel mai cuceritor suras al lui. Iulia a apasat imediat pe declansator, poza a fost gata si exista si acum.

Andy are acum vreo 13 ani si este in continuare “bebele” meu

 

 

Iar cand n-a mai fost nimic

N-am nici o cronologie in blogul asta, nici o logica, nici o consecventa. De fapt nu mi-e clar ce vreau sa scot din el. Pana una-alta, am facut aici un fel de scrap book despre Altdorf. Cu poze, cu povesti, cu liste, cu ganduri, cu postari mai vechi de prin alte bloguri.  

Bunica mea a murit in decembrie 2006, in timp ce se afla in vizita in Romania. In ianuarie 2007 am mers sa aruncam lucrurile din casa din Germania (statea cu chirie) si sa predam cheile la proprietar. Mai jos sunt niste randuri pe care le-am scris atunci.

29.01.2007 

In Germania a fost aiurea, foarte aiurea. Ca intr-o Germanie paralela, dupa cum s-a exprimat frate-meu, la fel de constient ca si mine de cat de utterly wrong e totul. In primul rand a fost iarna cu zapada si viscol si polei si toate fenomenele asociate. Or noi petrecandu-ne acolo an de an doar lunile de vara, n-am vazut niciodata locurile alea ninse. Cumva, desi vazusem poze, nu ne-am inchipuit chiar ca va ninge. In al doilea rand, acasa nu ne astepta nimeni. Devenise o locuinta oarecare, iar cand am plecat am lasat-o in parchetul si peretii goi, impersonala si pregatita pentru urmatorul chirias.

Din omama a ramas o lumanare, care a ars mereu in fosta ei camera si care acum e aprinsa la noi in sufragerie. Si au ramas poze, sute de poze si scrisori si vederi pe care le-a colectionat toata viata. Ramasesera acolo toate scrisorile de la mine si vederile pe care i le trimiteam din vacante. N-a luat nimic cu ea. Au ramas toate cadourile de la noi: un ceas de perete in forma de casuta cu flori, care i-a placut mult; o vaza cu trandafiri de panza, “flori care nu mor”, sticlute de parfum si haine si bijuterii. O parte le-am daruit, o parte le-am luat inapoi si m-am gandit ca un cadou e de fapt un imprumut pe termen mai lung.

Am avut mai multi musafiri decat ne asteptam; lume multa care a cunoscut-o si a iubit-o. Am primit condoleante, am servit cafele si ceaiuri, am daruit lucrurile ei (dar am si aruncat multe…) si ne-am amintit-o, iar si iar, cu obiceiurile ei, cu felurile ei de mancare preferate, cu vorbele ei stalcite in romaneste si expresiile amuzante, cu sufletul ei bun si larg, in care au incaput copiii, nepotii si o intreaga suma de straini din Germania si Romania, pe care ea i-a adus laolalta si ni i-a daruit si noua ca prieteni.

Daca am vrut un model de bunatate, il am acum.

 17.01.2007

Deci sunt trista.

Vineri plecam in Germania si inca nu stiu cum va fi sa ajung acolo, la casa bunicii fara bunica…

E ultima oara cand voi vedea casa asa cum o stiu de ani de zile, de cand eram in liceu si bunica mea s-a hotarat, la aproape 70 de ani, sa se mute definitiv in Germania, pentru ca in satul ei de mineri din Romania viata devenise mult prea grea pentru o femeie batrana si singura.

A fost o decizie buna, desi a suferit mult in primii 2 ani, cand i-a murit fratele pe care il avea acolo si a ramas intr-un fel fara nici un sprijin si acum, in ultimul an, cand devenise din ce in ce mai neputincioasa si o apasa singuratatea intre straini.

Ma bucur ca a reusit sa-si implineasca dorinta si a murit in Romania, inconjurata de familie, in prima vizita pe care a acceptat s-o faca in 10 ani! (“unde sa mai merg eu baba batrana in Romania?”)

Ma bucur ca a putut fi inmormantata in acelasi loc cu sotul ei… un loc de veci pe care l-a platit timp de 40 de ani, vaduva fiind de tanara… un loc de veci pe seama caruia si-a luat portia de tachinari cand era in Germania (“cine crezi ca te mai duce in Romania cand vei muri?”- iata ca a ajutat-o Cel de Sus sa vina singura…)

Sunt trista insa pentru ca va trebui sa vad casa aceea in care ea nu mai este.

Sunt trista pentru ca in curand nu va mai fi nici casa.

Cam asa trebuie sa fie sa-ti pierzi memoria: sa nu mai gasesti decat un loc strain acolo unde altadata erai acasa…

Lista

melci fara cochilie
Aldi, Lidl, Penny, Norma, MiniMal
biciclete (Nihaela, Andy, Lady, Oscar, Mishu)
drumul de sub gara
autobuze cu scaune de plus si burduf
ploaie
soare
strand (“la Schwimmbad”)
leagane
parcul de la Konrad Adenauer Bruecke
reclama mare de tot pe un perete: Matratze (saltele)
pepeni cu coaja verde (melo)
biciclete
un singur internet cafe cu 5 euro/ora si program de 4 ore/zi
ploaie
lana de la Pistotnik
Edeka mare de la pod de la Horsti
parcare de biciclete
drum de biciclete
semafor de biciclete
casa lui Onki
Hertie devenit Karstadt
dealul pe care locuia Frau Spiegel
melci fara cochilie
urcusul la Burg
Siebensee si Muenchnerau
automatul de cioco de la gara
Luitpoldstrasse
podul de la gara
Mediamarkt in zilele cu ploaie
CCL – City Center Landshut
statuia din Neustadt
Dreifaltigkeitsplatz, cel mai complicat nume ever
placutele cu LA
libraria cu carti in engleza
floh-markt
Blumen – zum selbst schneiden
Dult
“scheini Musik”
ciocolata
Opel, Volkswagen, Audi, Ford Mondeo
bitte, danke, entschuldingung, aus Rumaenien
poze de la inundatii
Doener Kebab

casele de pe deal cu liftul in panta

Mortii lipsesc de la un timp dintre noi…

O veste trista azi: a murit rusul. Stiam ca e bolnav de cancer, in ianuarie cand am fost in Germania era internat in spital si rusa ii ducea mancare si plangea… dar nu m-am gandit ca o sa moara. Adica n-am vrut sa ma gandesc.

Din blocul din Dekan Wagnerstr unde ne-am petrecut verile 9 sau 10 ani la rand, n-a mai ramas acum decat Johanna. Milka nu se pune, pentru ca s-a mutat mai tarziu, in apartamentul unei familii de italieni.

Dar “rusul si rusa” (die Russin) sunt acolo de cand imi aduc eu aminte; ea mereu ingrijind de flori (terasa ei plina de flori starnea invidia bunica-mii), el mereu surubarind in keller, unde avea o tona de troace. Uneori te si speriai de el acolo; statea cu lumina stinsa, pentru ca lumina se stingea automat la ceva timp si probabil ii era lene s-o tot aprinda. Si mesterea acolo la lanterna, asezat pe un scaunel, cu o lada imensa de scule alaturi.

Alteori il vedeam pe la Schrott, mergea sa adune radiouri stricate si alte electronice pe care le lipea si le repara zi-lumina. Era cam ursuz, dar raspundea intotdeauna la salut si ne lasa sa parcam pe locul lui, cand vreun vecin mai nesimtit ne lua locul nostru.

In lume vorbea germana, care era limba lui materna, fiind nascut in Rusia intr-o familie de colonisti germani. In casa vorbea ruseste, si uneori mama sau dl. Depner ne traduceau discutiile aprinse care razbateau de pe terasa – sau chiar intrau si ei in vorba, ca sa-si mai exerseze rusa. Rusoaica tipa uneori la el, din pricini nestiute, iar el raspundea bocanind sau iesind pe terasa, cu scaunelul lui nelipsit. Erau vecinii nostri acolo, la fel de buni ca orice alt vecin, foarte rezervati si de care omama nu s-a apropiat niciodata prea mult. Nu fiindca n-ar fi vrut, ci fiindca rusa nu era femeia care sa se intinda la povesti. Si, intr-un fel, pareau ca-si sunt singuri suficienti – se certau, se impacau, dormeau si se trezeau mereu ei doi, mereu impreuna. Nu vreau sa-mi inchipui cum se simte sarmana rusoaica acum…

In toti acesti ani in care au fost vecini, omama a aflat ca amandoi sunt nascuti in Rusia, dar de origine germana. Ca au avut mari dificultati sa-si pastreze limba materna in perioada sovietica si ca au emigrat amandoi la inceputul anilor ‘90, venind in Germania, unde au primit imediat azil datorita originii. Aveau undeva un copil, dar nu l-am vazut niciodata. Poate l-am inventat.

Uneori rusa venea la omama cu mancare, tocanite aburinde in oale sau gogosi si placinte care le mai ramaneau de la masa. In ianuarie, cand i-am spus ca omama a murit, a plans mult. Fiind asa de retrasi si rezervati mereu, nu ne-am fi asteptat sa fie atat de intristati de vestea mortii vecinei. Dar probabil se gandea si la sotul ei, care deja era internat in spital, foarte bolnav. Sau se gandea chiar la ea, pentru ca si ea se apropie de 80 de ani.

Plansul ei m-a impresionat mult. E o femeie stearsa, destul de masiva, cu un aer bland. Omama in 10 ani nu a reusit sa-i retina numele – dealtfel l-am vazut si eu pe cutia postala si e nu era tocmai simplu de tinut minte. In 18 iulie anul trecut, cand omama a implinit 85 de ani si a fost o petrecere mare, cu toate notabilitatile din zona (vice-primarul, asistenta sociala, responsabila de la casa de batrani etc.), rusoaica a venit cu o floare in ghiveci – una dintre cele mai frumoase pe care le avea si despre care stia ca-i place mult bunicii mele. Oma a fost impresionata si, fiindca tocmai isi comanda dedicatia la radio (in fiecare an era placerea ei sa primeasca o melodie cu dedicatie de ziua ei la Radio Timisoara si la radioul local din Landshut), a rugat-o pe Johanna sa adauge la pomelnicul celor care o felicita si pe “die Russin”.

Cand a intrat mama pe fir cu dedicatia, aceasta arata asa: “Multa sanatate si fericire pentru doamna Emilia Chwoika din Altdorf, care implineste astazi frumoasa varsta de 85 de ani. O felicita cu toata dragostea copiii Anton cu Florica si Maria cu Iulian, nepotii Christina, Iulius, Hardy si Sonja, prietenii si vecinii Johanna si Ruediger, Horsti si Nutza, Milka, Gabriel, Tania si Manuel, dna si dnul Schwartz, dna Zeiss, dnul Depner si Rusoaica.” La insistentele mamei, au copiat de pe cutia postala si numele rusoaicei.

De-acum toate acestea sunt povesti. Povesti si anecdote de spus la gura sobei, despre bunicii nostri care nu mai sunt si despre o lume in care am crescut si care a disparut.

Nu stiu ce se va intampla cu rusoaica. Nu stiu unde va fi inmormantat rusul, probabil la Frauenkirche sau la Nordfriedhof, ca sa fie aproape si sa-l poata vizita. Apoi, intr-o zi, se va stinge si ea – ingrijita de copil (daca-l are) sau la vreun azil, asa cum e moda in Germania.

E foarte trist si sunt foarte trista. Nu vreau sa mai zic nimic.

Un post din 3 mai 2007, publicat initial pe Yahoo 360.