Mergem la rate?

NOTA: Aceste “memorii” vor fi scrise in mare parte la plural, pentru ca fratele meu mi-a fost tovaras aproape nedespartit in fiecare vara petrecuta in Germania. 

Ca sa ajungi in Altdorf din Landshut poti sa iei autobuzele 1 sau 8. Cu 1 ocolesti mai mult, pentru ca o iei pe drumul “de sus”, printr-un satuc, Hascherkeller. Drumul e destul de misto, pentru ca la un moment dat ajungi pe varful unui deal de unde se vede Landshut-ul ca-n palma. Ca orice oras medieval si gotic care se respecta, principalele lui atractii sunt biserica cu cea mai inalta turla de caramida din lume (Martinskirche), castelul ce dateaza de pe la 1200 (Burg Trausnitz) si zona veche, Altstadt, cu casute ce par din turta dulce. De pe culmea dealului vezi toate astea, plus fabrica de ciocolata Brandt, pe care am visat intotdeauna s-o vizitez, mmmm…. Pe vremuri, orasul se vedea in zare, precedat fiind de o campie mare si verde, uneori plantata cu floarea-soarelui. Astazi campia nu mai exista: a rasarit acolo un cartier nou, un Siedlung al carui nume nu mi-l amintesc. Cartierul a crescut cam in 2-3 ani si acum e deja utilat cu gradinite, magazine, locuri de joaca si de parcare.

Daca iei autobuzul 8, treci prin alt satuc, Eugenbach, si faci o parte din drum prin padure, ceea ce nu e rau deloc. Aer curat, melci fara cochilie nenumarati si nici tipenie de om. In afara de vineri si sambata noapte, cand pustimea iese la disco in oras, autobuzele merg aproape goale si ele, doar ici-colo cate un grup de rusi sau romanasi care merg la lucru si n-au masina.

Insa, fie ca iei 8, fie ca iei 1, ai sa treci printr-o statie care se cheama Am Gries si careia noi ii zicem “la biserica” sau “la parc”. In parcul ala am petrecut odata o vara intreaga.

Era vara lui ‘94, cand bunica mea abia ajunsese in Germania si statea intr-un fel de camin pentru imigranti, impreuna cu o multime de romani, rusi, polonezi si alti estici cautatori de vieti mai tihnite prin cele strainataturi. Noi stateam la o gazda in Landshut, deci drumul cu 1 si cu 8 ne era foaaaarte familiar, pentru ca-l faceam aproape zilnic. Nu stiu de ce, pe la camin pe acolo nu gasisem copii cu care sa ne jucam, asa ca principala noastra distractie era sa cerem paine de la bucatarie si ne ducem in parc sa hranim ratele care inotau pe un pui de râu. Erau cateva la inceput, dar cand se prindeau ca e rost de mancarica veneau din ce in ce mai multe. Unele inotau pe sub apa, cu labutele lor caraghioase, si scoteau capul zvac! direct in fata bucatii de paine, luandu-le prin surprindere pe suratele care statusera regulamentar la coada. Altele pleoscaiau apa si se afundau in cautare de coltuce care s-ar fi putut duce mai in adanc. Ca sa ne distram, unora le aruncam la mal, altora departe, in larg. Erau si rate-kamikaze, care la vederea bucatii de paine veneau in zbor razant pe deasupra apei, lasand in urma o dara ca de ski nautic. Cand ramaneam fara paine, ieseau dupa noi pe mal, sa amusine pamantul si radacinile copacilor. Erau atat de simpatice, incat puteam sa petrecem o zi intreaga cu ele si sa ni se para ca o clipa (daca nu ma credeti, duceti-va in Cismigiu sa hraniti porumbeii si sa vedeti cum vrabiile le fura mancarea de sub nas!! Distractie garantata – cel putin pana vi se termina painea . 

Leitmotivul fiecarei zile era “Ce facem azi? Mergem la rate?”

Mergeam, dar de la o vreme devenisera mofturoase, demoazelele. Nu le placea painea neagra cu seminte. Si la aia integrala mai strambau din nas. Iar paine alba mai greu sa faci rost, ca nu prea ramanea la bucatarie si nici Oma nu ne dadea s-o stricam pe rate. O vreme le pacaleam aruncandu-le pietricele (ratele-kamikaze reactionau nemaipomenit la tot ce zbura prin aer si ateriza in apa), dar aici era pericol de conflict cu trecatorii, care se simteau datori sa macane la noi in limba aceea din care nu intelegeam decat “Guten Tag” si “Polizei”.

- Danke, danke, strigam noi inapoi.

Foarte tarziu ne-am prins ce ne spuneau: sa nu mai lovim ratele cu pietre, ca cheama politia.

Iar in anul urmator, chiar pe malul batatorit unde petrecusem atatea clipe de incantare ornitologica, aparuse placuta care avea sa ne taie cheful: Enten füttern verboten. Nu dati de mancare ratelor.