Cer albastru

In Altdorf verile nu erau niciodata cuptor ca-n Bucuresti. Zilele calde alternau cu zile friguroase si ploioase, pana acolo incat ti se putea intampla sa-ti petreci o zi intreaga la strand, lingand tone de inghetata, iar a doua zi sa fie 16 grade si sa degeri in sosete si pulover. Variatiile de temperatura erau mari si te luau intotdeauna pe neasteptate.

In fata la Sparkasse era un barometru mare. Noi ii ziceam Wetter Tendenz, pentru ca asa scria pe el. Barometrul n-a fost acolo de la inceput; a aparut cand s-a construit parcarea si Sparkasse (care in spate avea cabinete de doctori). Inainte era acolo un teren viran cu iarba si un leagan cu sfoara, unde ma jucam cu Andy.

Wetter Tendenz-ul arata data, ora si temperatura. Cand se aprindea triunghiul rosu stiam ca va ploua, cand se aprindea cel verde, urma vreme buna. Nasa mea avea la Resita un barometru care ma fascina: era in forma de casuta si avea o doamna si un domn. Cand iesea doamna, urma vremea buna. Cand iesea domnul, avea sa ploua. Multa vreme am fost convinsa ca doamna si domnul sunt vii, din moment ce stiu cum sa iasa. Cand eram mica aveam o fascinatie cu piticii, cu liliputanii, cu oamenii mici de tot – mi-as fi dorit sa am un Madurodam populat cu omuleti mici care sa-si vada de treaba lor si eu sa-i urmaresc. Doamna tricota, iar domnul avea pe umar o pusca de vanatoare. Cred ca i-am si stricat odata, tragand de ei afara din casuta, asa cum deschideam usita la ceasul cu cuc si dezmembram diverse alte jucarii despre care credeam ca sunt vii.

Wetter Tendenz-ul era reperul nostru si salvarea noastra. Dimineata, primul drum era la el. Daca arata rosu, eram disperati. Nu gresea niciodata. Daca in mijlocul unei zile intunecoase si ploioase arata verde, ieseam cu Iulius afara si ne zgaiam disperati dupa o farama de cer albastru. Daca aparea un singur coltisor de cer albastru, eram salvati. Credeam cu tarie in puterea contagioasa a cerului albastru – faramita intrezarita de dimineata se intindea in cateva ore si lumea se insenina. Daca aveam unda verde si de la barometru, inhatam imediat sticla de ice tea si ne suiam pe biciclete s-o pornim.

Daca insa ghinionul facea sa avem mai multe zile la rand cu ploaie, rezistam una-doua si apoi cumparam o Tageskarte si porneam la plimbare cu autobuzul. Luam 1 de la cap la cap, pana la Kumhausen. Nu prea aveam ce vedea acolo, decat case si gradini murate de ploaie, dar macar era o iesire. Uneori coboram in Altstadt si mergeam la magazine, sau la librarie.

Erau si zile cand nu ieseam din casa pana nu se oprea ploaia. Eu plecam de la Bucuresti cu o valiza de carti pe care intotdeauna le terminam si trebuia, spre sfarsitul vacantei, sa-mi cumpar altele de la floh-markt (in engleza), sau sa ma chinui sa citesc in germana. Iulius isi scotea trusa cu scule si se apuca de mesterit bicicleta, sau vreun aparat, impreuna cu tata. Mama si omama pregateau masa, sau stateau la taclale in camera din fata.

Ploile din Altdorf erau intotdeauna reci si te murau pana la piele, oricat te-ai fi adapostit tu sub umbrela. Cele mai frumoase cuvinte pe care le-ai fi putut auzi intr-o zi ploioasa erau “cer albastru”. Iulius era uneori aproape numai cu ochii pe cer. Cand auzeam cuvintele magice, stiam ca putem porni. Tot orasul era ud si pe drumul de biciclete erau cateodata baltoace, mai ales daca plouase tare. La intalnirea Isarurilor nici nu putea fi vorba sa mergem, pentru ca era numai noroi. In oras nu era nimeni. Rar, trecea un domn cu pelerina de ploaie, sau o batranica cu cumparaturi in cos. Copiii care ieseau de la scoala aveau pelerine galbene. Eu aveam hanoracul meu argintiu MyX, in care faceam sauna. Casele aveau un aer stins, iar pomii erau mai verzi ca oricand. Mirosea a pamant si a iarba si se auzea clopotul la Martinskirche batand sferturile de ora.

Asa era ploaia in Altdorf in vremurile cand n-aveam alergie.

Azi ploua la Bucuresti si curtea miroase a pamant si a iarba. Bat clopotele la biserica si copacii sunt mai verzi ca oricand. Iulius are alte treburi decat sa pandeasca cerul albastru si, oricum, bicicletele zac abandonate de foarte multa vreme.

Am crescut si verile din Altdorf sunt doar o amintire.

Ich hab’ gesehen!

Cu bicicleta pe care abia invatasem sa merg am indoit intr-o zi numarul de la o masina. Un VW golf sau polo, mic, mov. Stiam si al cui e: o doamna severa, cu ochelari si permanent.

Veneam cu viteza la vale, prin parcare, si-am pus frana in VW ca sa nu intru in gard. Oricum nu stiam sa pun frana: imi tarseam picioarele pe jos pana opream.

La inceput nu mi-am dat seama de ce facusem, pentru ca frana brusca ma trantise si pe mine jos de pe bicicleta, in pietrisul parcarii si eram toata zgariata. Cand m-am ridicat, primul lucru m-am uitat sa fie bicla in buna stare. Avea ghidonul indoit, dar in rest totul era ok. Apoi mi-am studiat juliturile – din unele curgea sange. Ma cam enerva parcarea aia, pentru ca mereu, dar mereu, eram julita pe genunchi/coate/palme din cauza pietrisului de pe jos. Am inceput sa creez niste scenarii pentru mama, ca sa nu-i mai spun ca am cazut a suta oara cu bicicleta. Na, cand ai 11 ani ar trebui sa inveti mai repede, nu sa tot cazi, ca bebelusii. In sinea mea insa, imi doream o bicicleta cu doua rotite mici de suport la spate, cum avea frate-meu. Mi se parea ca era mult mai stabila.

Abia dupa multe minute am vazut dezastrul: numarul de la masina se indoise de la mijloc. M-am speriat atat de tare, incat am fugit in casa si n-am iesit din curte toata dupa-masa. Eram convinsa ca vecina va chema politia si ca or sa ma trimita in lagar. Se purta “Procesul de la Nuerenberg” pe la TV in vremea aia si prima data cand am mers in Germania – dupa ce vazusem “procesul” – am fost terorizata de groaza ca o s-o sfarsesc in lagar. Si chiar am ajuns intr-un lagar la Nuerenberg, culmea )

A doua zi n-am avut incotro, a trebuit sa ies. Frate-meu insista sa iesim cu bicicleta. Dimineata a trecut in liniste. Masina era acolo, dar numarul – ca prin minune – se intinsese la loc. Arata de parca n-as fi atins-o niciodata. M-am linistit de tot, ba chiar uitasem de poveste, cand din casa a iesit vecina, cu cosul de cumparaturi. S-a apropiat de mine, s-a aplecat la nivelul meu, m-a privit in ochi si mi-a zis: “Ich hab’ gesehen!”. Atat. S-a ridicat si-a plecat mai departe, cu cosul pe brat.

De data asta eram convinsa ca lagarul ma mananca. Ma si vedeam facuta sapun, iar din pielea mea “de alabastru” – cum imi spunea invatatoarea cand eram mica (ce prostii spun oamenii copiilor!!) – se
puteau face niste abajururi formidabile. Aveam sa traiesc ca Anna Frank, prin vreo gaura in perete, pana ce va veni un ofiter SS sa darame peretele si sa ma gaseasca. Si totul pentru ca indoisem un numar de masina, care oricum intre timp se dezdoise la loc.

Oare ce insemna “Ich hab’ gesehen”?

N-am stiut si nu stiu boaba de germana. Acum ma descurc, dar la 11 ani stiam sa spun doar “Ich heisse Christina” si “Ich spreche nicht Deutsch”. Scurt. Sigur ca auzeam toata ziua trancaneala in germana din casa, intre mama si neamurile ei. Ne uitam la desenele animate cu strumfii si Captain Planet in germana. Citeam etichetele de la inghetata si programul TV. Ceva-ceva se lipise, fara sa ne dam seama.

Aveam senzatia ca “Ich hab’ gesehen” inseamna “Am vazut”.

Dar oare sa fie asa de simplu? Ich = eu. Asta stiam. Hab’ = poate “habe”? Stiam sa conjug “sein”, “haben”, “lernen” si inca cateva verbe de pe vremea cand tata se ambitionase sa ma invete el germana, dupa o carte veche din care nu mai stiu decat “Der Pionier Mircea ist zwoelf Jahre alt”.

Dar oare “gesehen” insemna “vazut”? Am + vazut = am vazut. Hmmm…

Prin intrebari maiestre am scos de la mama raspunsul: asa cum ma temusem, “Ich hab’ gesehen” insemna “am vazut”. Cine a vazut? Ce-ai mai facut? se panicase mama. Nimic, nimic, inventez eu cuvinte, ziceam.

Ore nedormite gandindu-ma la ce a vrut sa spuna doamna cu permanent si ochelari cand a zis “Ich hab’ gesehen”. M-a vazut intrand cu bicicleta in masina? Atunci probabil a vazut si ca n-am facut-o intentionat si ca altfel nu as fi putut sa opresc. M-a vazut cand am indoit numarul, dar n-a vazut ca intrasem in el cu bicicleta? A vazut ca ne jucam in parcare si a banuit ca eram noi? Si ce avea de gand sa faca?

O saptamana nu m-am mai apropiat de partea parcarii unde era Volkswagenul cel mic si mov. Pe doamna o salutam cu “Gruess Gott” de la distanta. Criscoooooooooooot! Ea ne raspundea mereu foarte serioasa si ma intrebam daca a facut deja reclamatia la politie. Ma gandisem chiar sa invat germana, ca sa ma pot apara singura, sa nu fie nevoie sa mai afle si mama.

Pacat ca n-a facut, totusi, reclamatie

Montagne russe pe drumul de sub gara

Greu mai e sa ajungi cu bicla din Altdorf in Landshut!

Multa vreme n-am stiut decat drumul pe la gara, ori acolo dadeam de doua posibilitati, la fel de odioase: podul sau tunelul. Podul era bombat tare si ne rupeam fundul si pedalele impingand la urcus, mai ales ca nu aveam mountain bike, ci bicle normale, de oras. Tunelul trecea pe sub toate liniile de tren, era intotdeauna pustiu si n-aveam voie sa mergem pe bicicleta, doar alaturi, asa cum zicea si semnul “Radfahrer absteigen” de la intrare. Ceea ce ne enerva, pentru ca ni se parea imens strabatut la pas, cand pe bicla il faceam din 4-5 pedale.

Dar efortul ne era rasplatit, fie ca treceam podul sau strabateam tunelul, de minunatul drum de sub gara, o mana cereasca pentru biciclete si role, o minunatie nemteasca! Era un Isar Radweg, adica un drum de biciclete pe langa Isar, râul local. Drumul incepea la gara si strabatea tot orasul, pana la “intalnirea Isarurilor”, adica confluenta Kleine si Grosse Isar, departe, intr-un parc dinafara orasului. In timp, drumul s-a lungit si s-a bifurcat si s-a conectat la alte drumuri de bicle si am auzit ca acum te poti duce pe el pana la Muenchen, ceea ce nu m-ar mira deloc. Cum va ziceam, e o mana cereasca.

Multi ani l-am folosit ca scop in sine: mergeam sa ne plimbam doar pe drumul de biciclete, fericiti ca nu sunt masini care sa ne tina in alerta si ca ne putem exersa linistiti mersul fara maini si alte acrobatii. Acolo am invatat sa merg pe role, am gasit odata o sticla neinceputa de Fanta cazuta in apa, chiar cand ne era mai sete, am lovit o batranica si-am invatat sa zic “Machst du keine Sorgen” (“Nu-ti face griji!”) si m-am uitat la baietii de la o scoala din apropiere cum jucau hochei pe asfalt, cu rolele. [Evident, am incercat si noi acasa si mi-am luat o crosa-n dinti de am crezut ca trebuie sa-mi pun proteza, ca mamaie )]

Dupa cativa ani, drumul de sub gara a inceput sa devina ceea ce era de fapt: un drum, adica o punte de legatura intre diverse locuri. Am inceput sa-l folosim ca scurtatura spre MediaMarkt si Real, spre minunatul parc de la Konrad Adenauer si chiar spre centru. Era un fel de coloana vertebrala, care avea bifurcatii in toate partile si te scotea oriunde ti-ai fi dorit.

Iar intr-un an am descoperit montagne russe-ul, adica un pod peste paraiasul care insotea drumul cel minunat. Cuplat cu pantele destul de abrupte de urcare si coborare, podul (de lemn si destul de clatinator) devenea o sursa de adrenalina inegalabila. Si drumul s-a descoperit atunci si ca loc de joaca.