Altdorf, Kreis Landshut

N-am nici o cronologie in blogul asta, nici o logica, nici o consecventa. De fapt nu mi-e clar ce vreau sa scot din el. Pana una-alta, am facut aici un fel de scrap book despre Altdorf. Cu poze, cu povesti, cu liste, cu ganduri, cu postari mai vechi de prin alte bloguri.  

Bunica mea a murit in decembrie 2006, in timp ce se afla in vizita in Romania. In ianuarie 2007 am mers sa aruncam lucrurile din casa din Germania (statea cu chirie) si sa predam cheile la proprietar. Mai jos sunt niste randuri pe care le-am scris atunci.

29.01.2007 

In Germania a fost aiurea, foarte aiurea. Ca intr-o Germanie paralela, dupa cum s-a exprimat frate-meu, la fel de constient ca si mine de cat de utterly wrong e totul. In primul rand a fost iarna cu zapada si viscol si polei si toate fenomenele asociate. Or noi petrecandu-ne acolo an de an doar lunile de vara, n-am vazut niciodata locurile alea ninse. Cumva, desi vazusem poze, nu ne-am inchipuit chiar ca va ninge. In al doilea rand, acasa nu ne astepta nimeni. Devenise o locuinta oarecare, iar cand am plecat am lasat-o in parchetul si peretii goi, impersonala si pregatita pentru urmatorul chirias.

Din omama a ramas o lumanare, care a ars mereu in fosta ei camera si care acum e aprinsa la noi in sufragerie. Si au ramas poze, sute de poze si scrisori si vederi pe care le-a colectionat toata viata. Ramasesera acolo toate scrisorile de la mine si vederile pe care i le trimiteam din vacante. N-a luat nimic cu ea. Au ramas toate cadourile de la noi: un ceas de perete in forma de casuta cu flori, care i-a placut mult; o vaza cu trandafiri de panza, “flori care nu mor”, sticlute de parfum si haine si bijuterii. O parte le-am daruit, o parte le-am luat inapoi si m-am gandit ca un cadou e de fapt un imprumut pe termen mai lung.

Am avut mai multi musafiri decat ne asteptam; lume multa care a cunoscut-o si a iubit-o. Am primit condoleante, am servit cafele si ceaiuri, am daruit lucrurile ei (dar am si aruncat multe…) si ne-am amintit-o, iar si iar, cu obiceiurile ei, cu felurile ei de mancare preferate, cu vorbele ei stalcite in romaneste si expresiile amuzante, cu sufletul ei bun si larg, in care au incaput copiii, nepotii si o intreaga suma de straini din Germania si Romania, pe care ea i-a adus laolalta si ni i-a daruit si noua ca prieteni.

Daca am vrut un model de bunatate, il am acum.

 17.01.2007

Deci sunt trista.

Vineri plecam in Germania si inca nu stiu cum va fi sa ajung acolo, la casa bunicii fara bunica…

E ultima oara cand voi vedea casa asa cum o stiu de ani de zile, de cand eram in liceu si bunica mea s-a hotarat, la aproape 70 de ani, sa se mute definitiv in Germania, pentru ca in satul ei de mineri din Romania viata devenise mult prea grea pentru o femeie batrana si singura.

A fost o decizie buna, desi a suferit mult in primii 2 ani, cand i-a murit fratele pe care il avea acolo si a ramas intr-un fel fara nici un sprijin si acum, in ultimul an, cand devenise din ce in ce mai neputincioasa si o apasa singuratatea intre straini.

Ma bucur ca a reusit sa-si implineasca dorinta si a murit in Romania, inconjurata de familie, in prima vizita pe care a acceptat s-o faca in 10 ani! (”unde sa mai merg eu baba batrana in Romania?”)

Ma bucur ca a putut fi inmormantata in acelasi loc cu sotul ei… un loc de veci pe care l-a platit timp de 40 de ani, vaduva fiind de tanara… un loc de veci pe seama caruia si-a luat portia de tachinari cand era in Germania (”cine crezi ca te mai duce in Romania cand vei muri?”- iata ca a ajutat-o Cel de Sus sa vina singura…)

Sunt trista insa pentru ca va trebui sa vad casa aceea in care ea nu mai este.

Sunt trista pentru ca in curand nu va mai fi nici casa.

Cam asa trebuie sa fie sa-ti pierzi memoria: sa nu mai gasesti decat un loc strain acolo unde altadata erai acasa…