Altdorf, Kreis Landshut

Cu bicicleta pe care abia invatasem sa merg am indoit intr-o zi numarul de la o masina. Un VW golf sau polo, mic, mov. Stiam si al cui e: o doamna severa, cu ochelari si permanent.

Veneam cu viteza la vale, prin parcare, si-am pus frana in VW ca sa nu intru in gard. Oricum nu stiam sa pun frana: imi tarseam picioarele pe jos pana opream.

La inceput nu mi-am dat seama de ce facusem, pentru ca frana brusca ma trantise si pe mine jos de pe bicicleta, in pietrisul parcarii si eram toata zgariata. Cand m-am ridicat, primul lucru m-am uitat sa fie bicla in buna stare. Avea ghidonul indoit, dar in rest totul era ok. Apoi mi-am studiat juliturile - din unele curgea sange. Ma cam enerva parcarea aia, pentru ca mereu, dar mereu, eram julita pe genunchi/coate/palme din cauza pietrisului de pe jos. Am inceput sa creez niste scenarii pentru mama, ca sa nu-i mai spun ca am cazut a suta oara cu bicicleta. Na, cand ai 11 ani ar trebui sa inveti mai repede, nu sa tot cazi, ca bebelusii. In sinea mea insa, imi doream o bicicleta cu doua rotite mici de suport la spate, cum avea frate-meu. Mi se parea ca era mult mai stabila.

Abia dupa multe minute am vazut dezastrul: numarul de la masina se indoise de la mijloc. M-am speriat atat de tare, incat am fugit in casa si n-am iesit din curte toata dupa-masa. Eram convinsa ca vecina va chema politia si ca or sa ma trimita in lagar. Se purta “Procesul de la Nuerenberg” pe la TV in vremea aia si prima data cand am mers in Germania - dupa ce vazusem “procesul” - am fost terorizata de groaza ca o s-o sfarsesc in lagar. Si chiar am ajuns intr-un lagar la Nuerenberg, culmea :))

A doua zi n-am avut incotro, a trebuit sa ies. Frate-meu insista sa iesim cu bicicleta. Dimineata a trecut in liniste. Masina era acolo, dar numarul - ca prin minune - se intinsese la loc. Arata de parca n-as fi atins-o niciodata. M-am linistit de tot, ba chiar uitasem de poveste, cand din casa a iesit vecina, cu cosul de cumparaturi. S-a apropiat de mine, s-a aplecat la nivelul meu, m-a privit in ochi si mi-a zis: “Ich hab’ gesehen!”. Atat. S-a ridicat si-a plecat mai departe, cu cosul pe brat.

De data asta eram convinsa ca lagarul ma mananca. Ma si vedeam facuta sapun, iar din pielea mea “de alabastru” - cum imi spunea invatatoarea cand eram mica (ce prostii spun oamenii copiilor!!) - se
puteau face niste abajururi formidabile. Aveam sa traiesc ca Anna Frank, prin vreo gaura in perete, pana ce va veni un ofiter SS sa darame peretele si sa ma gaseasca. Si totul pentru ca indoisem un numar de masina, care oricum intre timp se dezdoise la loc.

Oare ce insemna “Ich hab’ gesehen”?

N-am stiut si nu stiu boaba de germana. Acum ma descurc, dar la 11 ani stiam sa spun doar “Ich heisse Christina” si “Ich spreche nicht Deutsch”. Scurt. Sigur ca auzeam toata ziua trancaneala in germana din casa, intre mama si neamurile ei. Ne uitam la desenele animate cu strumfii si Captain Planet in germana. Citeam etichetele de la inghetata si programul TV. Ceva-ceva se lipise, fara sa ne dam seama.

Aveam senzatia ca “Ich hab’ gesehen” inseamna “Am vazut”.

Dar oare sa fie asa de simplu? Ich = eu. Asta stiam. Hab’ = poate “habe”? Stiam sa conjug “sein”, “haben”, “lernen” si inca cateva verbe de pe vremea cand tata se ambitionase sa ma invete el germana, dupa o carte veche din care nu mai stiu decat “Der Pionier Mircea ist zwoelf Jahre alt”.

Dar oare “gesehen” insemna “vazut”? Am + vazut = am vazut. Hmmm…

Prin intrebari maiestre am scos de la mama raspunsul: asa cum ma temusem, “Ich hab’ gesehen” insemna “am vazut”. Cine a vazut? Ce-ai mai facut? se panicase mama. Nimic, nimic, inventez eu cuvinte, ziceam.

Ore nedormite gandindu-ma la ce a vrut sa spuna doamna cu permanent si ochelari cand a zis “Ich hab’ gesehen”. M-a vazut intrand cu bicicleta in masina? Atunci probabil a vazut si ca n-am facut-o intentionat si ca altfel nu as fi putut sa opresc. M-a vazut cand am indoit numarul, dar n-a vazut ca intrasem in el cu bicicleta? A vazut ca ne jucam in parcare si a banuit ca eram noi? Si ce avea de gand sa faca?

O saptamana nu m-am mai apropiat de partea parcarii unde era Volkswagenul cel mic si mov. Pe doamna o salutam cu “Gruess Gott” de la distanta. Criscoooooooooooot! Ea ne raspundea mereu foarte serioasa si ma intrebam daca a facut deja reclamatia la politie. Ma gandisem chiar sa invat germana, ca sa ma pot apara singura, sa nu fie nevoie sa mai afle si mama.

Pacat ca n-a facut, totusi, reclamatie

Cand l-am cunoscut pe Andy, avea 1 an jumate. Aproape doi. Era micut, blondut, stia sa mearga in picioare si avea cei mai adorabili dintisori de lapte cu care radea la orice strambatura si gluma pe care i-o faceam. Era un actor desavarsit: desi inca nu vorbea, mima tot ce-i spuneai. Parca-l vad plimbandu-se tantos cu manutele la spate, ca sa ne arate “cum merge Bubu (bunicul) prin parc”, sau razand cu toti dintisorii ca sa vedem “cum rade bebe”, sau alergand dupa minge ca un veritabil fotbalist, sau dansand pe iarba, in gradina.

Cea mai draguta intamplare din aceasta perioada s-a petrecut pe aeroport la Munchen. Andy era foarte elegant, in bluzita rosie si colanti cu print leopard - atat de haios! Daca il puneai in carucior, voia pe jos. Pe jos mergea 5-6 metri si maraia ca vrea in brate. In brate se zbatea si voia in carucior. Era cam obosit si cred ca si lumea multa de pe aeroport si luminile si foiala din jur il cam stresau.  Ne-am gandit sa mergem cu el la un loc de joaca, iar Iulia l-a pus intr-un avionas din ala de bagai banul si se zgaltaia vreo 5 minute.

- Andy, vrei in avion?

Andy intindea deja manutele sa urce, dar cand s-a vazut sus si jucaria a inceput sa se miste l-a apucat un plans disperat. Intr-o secunda fetisoara lui era plina de lacrimi, Doamne, credeam ca mor eu de plansul lui. I se lipise parul pe frunte de la caldura si hohotea, cocotat in avionasul ala minuscul, cu pantalonasii lui asa de smecheri… mi se rupea inima. Maica-sa incerca sa-i faca poza, dar te pui cu copchilul somnoros? Miorlaia, se zbatea, daca puneai mana pe el sa-l scoti afara striga “Nein, nein”, daca-l lasai acolo plangea de mama focului.

- Hai, Andy, stai sa faca mama poza! Andy! Uita-te la mama! Uite mamaaa! faceau in cor Iulia si mama mea.

Bebe, nimic. Plans disperat, parul blond lipit de frunte, ochisorii verzi plini de lacrimi.

Atunci Iulia a avut ideea salvatoare:

- Andy! Andy! Cum rade bebe? Arata-ne cum rade bebe!

Histrionul din el a invins pe data. Cu lacrimile inca siroind, in avionul ala care-l zgaltaia, bebe a produs cel mai cuceritor suras al lui. Iulia a apasat imediat pe declansator, poza a fost gata si exista si acum.

Andy are acum vreo 13 ani si este in continuare “bebele” meu

La cumparaturi nemtii merg o data pe saptamana maxim. Daca nu o data la doua saptamani, cand isi incarca portbagajul de conserve, apa, suc, bere si toate cele necesare, isi umplu frigiderul si camara si stau linistiti o lunga bucata de vreme dupa-aia.

In Altdorf cumparaturile se faceau asa: la supermarket, la Bauer sau la micile magazine de familie, care de obicei erau cu specific: brutarie, macelarie.

La supermarket puteai sa mergi (pana prin ‘99) la Edeka, chiar vizavi de casa bunicii mele. Pentru ea era foarte comod sa traverseze si sa ajunga la magazin. De multe ori se ducea pentru companie, sa mai schimbe o vorba cu vanzatoarele, sa-si ia chifle proaspete dimineata sau sa ne faca noua surpriza aducandu-ne banane. Ramasese din Romania cu fixatia bananelor ca delicatesa. Cand a ajuns in Germania, in primul an, a mancat aproape zilnic banane. Erau culmea luxului. Simbolul occidentului. Era libera pentru ca putea sa manance banane. Pe urma s-a saturat; nu mai putea sa le sufere.

Noi in primii ani de Germania mancam incontinuu crenvursti si cascaval feliat. Era gustul Germaniei. Si inghetata la cornet, dar curand a aparut si in Romania o inghetata la fel de buna. Insa cascavalul si crenvurstii nu vor fi niciodata ca acolo.

Edeka de vizavi de Oma s-a desfiintat prin 98-99 si s-a transformat intai in discoteca, apoi in Bio-Laden, un fel de supermarket foarte scump care vindea numai produse din culturi biologice. Pentru ea a fost foarte trist, fiindca i-au disparut si vanzatoarele cu care se imprietenise si si-a pierdut si scopul plimbarii de zi cu zi.

In curand s-a reorientat: la numai 2-300 de metri mai incolo era un magazin eclectic tinut de o batrana aproape centenara: Frau Pistotnik. Magazinul ii purta numele si batrana avea o faima de zgripturoaica mana-de-fier. La peste 80 de ani era zi de zi in magazin (locuia, oricum, deasupra), cu ochii-n patru dupa tine cand umblai printre rafturi, aranjand marfa sau dand dispozitii casieritelor. Tinea, pe langa alimente, tot felul de haine (mai mult chinezisme, modele batranesti si stofe sintetice), papuci si jucarii. Pe omama o fascina faptul ca avea lana de toate culorile; bunica mea fiind pasionata de tricotat.

Nu pot sa uit in ultima vara, in 2006, cand nu mai putea sa mearga mult pe jos, dar ne cerea s-o ducem cu caruciorul la Pistotnik, unde statea minute-n sir sa admire marfa din vitrina… Draga de ea. Avea bucurii atat de marunte, era asa usor s-o faci fericita, sa-i aduci un zambet pe chip. Uneori ii cumparam caiete din oras, sau ii aduceam un pix mai deosebit. Ii cumparam plicuri sau vreun scul de lana galbena. De cand nu mai vedea bine, tricota doar cu lana de culoare deschisa.  Ii aduceam din oras un suculet sau ceva dulce. Daca erau ambalate dulciurile, le punea bine. De multe ori i-am luat ciocolata sau turta dulce in dublu exemplar, ca una s-o manance si una sa si-o puna la “expozitie”.

Dar sa continui cu magazinele. (more…)

N-am nici o cronologie in blogul asta, nici o logica, nici o consecventa. De fapt nu mi-e clar ce vreau sa scot din el. Pana una-alta, am facut aici un fel de scrap book despre Altdorf. Cu poze, cu povesti, cu liste, cu ganduri, cu postari mai vechi de prin alte bloguri.  

Bunica mea a murit in decembrie 2006, in timp ce se afla in vizita in Romania. In ianuarie 2007 am mers sa aruncam lucrurile din casa din Germania (statea cu chirie) si sa predam cheile la proprietar. Mai jos sunt niste randuri pe care le-am scris atunci.

29.01.2007 

In Germania a fost aiurea, foarte aiurea. Ca intr-o Germanie paralela, dupa cum s-a exprimat frate-meu, la fel de constient ca si mine de cat de utterly wrong e totul. In primul rand a fost iarna cu zapada si viscol si polei si toate fenomenele asociate. Or noi petrecandu-ne acolo an de an doar lunile de vara, n-am vazut niciodata locurile alea ninse. Cumva, desi vazusem poze, nu ne-am inchipuit chiar ca va ninge. In al doilea rand, acasa nu ne astepta nimeni. Devenise o locuinta oarecare, iar cand am plecat am lasat-o in parchetul si peretii goi, impersonala si pregatita pentru urmatorul chirias.

Din omama a ramas o lumanare, care a ars mereu in fosta ei camera si care acum e aprinsa la noi in sufragerie. Si au ramas poze, sute de poze si scrisori si vederi pe care le-a colectionat toata viata. Ramasesera acolo toate scrisorile de la mine si vederile pe care i le trimiteam din vacante. N-a luat nimic cu ea. Au ramas toate cadourile de la noi: un ceas de perete in forma de casuta cu flori, care i-a placut mult; o vaza cu trandafiri de panza, “flori care nu mor”, sticlute de parfum si haine si bijuterii. O parte le-am daruit, o parte le-am luat inapoi si m-am gandit ca un cadou e de fapt un imprumut pe termen mai lung.

Am avut mai multi musafiri decat ne asteptam; lume multa care a cunoscut-o si a iubit-o. Am primit condoleante, am servit cafele si ceaiuri, am daruit lucrurile ei (dar am si aruncat multe…) si ne-am amintit-o, iar si iar, cu obiceiurile ei, cu felurile ei de mancare preferate, cu vorbele ei stalcite in romaneste si expresiile amuzante, cu sufletul ei bun si larg, in care au incaput copiii, nepotii si o intreaga suma de straini din Germania si Romania, pe care ea i-a adus laolalta si ni i-a daruit si noua ca prieteni.

Daca am vrut un model de bunatate, il am acum.

 17.01.2007

Deci sunt trista.

Vineri plecam in Germania si inca nu stiu cum va fi sa ajung acolo, la casa bunicii fara bunica…

E ultima oara cand voi vedea casa asa cum o stiu de ani de zile, de cand eram in liceu si bunica mea s-a hotarat, la aproape 70 de ani, sa se mute definitiv in Germania, pentru ca in satul ei de mineri din Romania viata devenise mult prea grea pentru o femeie batrana si singura.

A fost o decizie buna, desi a suferit mult in primii 2 ani, cand i-a murit fratele pe care il avea acolo si a ramas intr-un fel fara nici un sprijin si acum, in ultimul an, cand devenise din ce in ce mai neputincioasa si o apasa singuratatea intre straini.

Ma bucur ca a reusit sa-si implineasca dorinta si a murit in Romania, inconjurata de familie, in prima vizita pe care a acceptat s-o faca in 10 ani! (”unde sa mai merg eu baba batrana in Romania?”)

Ma bucur ca a putut fi inmormantata in acelasi loc cu sotul ei… un loc de veci pe care l-a platit timp de 40 de ani, vaduva fiind de tanara… un loc de veci pe seama caruia si-a luat portia de tachinari cand era in Germania (”cine crezi ca te mai duce in Romania cand vei muri?”- iata ca a ajutat-o Cel de Sus sa vina singura…)

Sunt trista insa pentru ca va trebui sa vad casa aceea in care ea nu mai este.

Sunt trista pentru ca in curand nu va mai fi nici casa.

Cam asa trebuie sa fie sa-ti pierzi memoria: sa nu mai gasesti decat un loc strain acolo unde altadata erai acasa…

Greu mai e sa ajungi cu bicla din Altdorf in Landshut!

Multa vreme n-am stiut decat drumul pe la gara, ori acolo dadeam de doua posibilitati, la fel de odioase: podul sau tunelul. Podul era bombat tare si ne rupeam fundul si pedalele impingand la urcus, mai ales ca nu aveam mountain bike, ci bicle normale, de oras. Tunelul trecea pe sub toate liniile de tren, era intotdeauna pustiu si n-aveam voie sa mergem pe bicicleta, doar alaturi, asa cum zicea si semnul “Radfahrer absteigen” de la intrare. Ceea ce ne enerva, pentru ca ni se parea imens strabatut la pas, cand pe bicla il faceam din 4-5 pedale.

Dar efortul ne era rasplatit, fie ca treceam podul sau strabateam tunelul, de minunatul drum de sub gara, o mana cereasca pentru biciclete si role, o minunatie nemteasca! Era un Isar Radweg, adica un drum de biciclete pe langa Isar, râul local. Drumul incepea la gara si strabatea tot orasul, pana la “intalnirea Isarurilor”, adica confluenta Kleine si Grosse Isar, departe, intr-un parc dinafara orasului. In timp, drumul s-a lungit si s-a bifurcat si s-a conectat la alte drumuri de bicle si am auzit ca acum te poti duce pe el pana la Muenchen, ceea ce nu m-ar mira deloc. Cum va ziceam, e o mana cereasca.

Multi ani l-am folosit ca scop in sine: mergeam sa ne plimbam doar pe drumul de biciclete, fericiti ca nu sunt masini care sa ne tina in alerta si ca ne putem exersa linistiti mersul fara maini si alte acrobatii. Acolo am invatat sa merg pe role, am gasit odata o sticla neinceputa de Fanta cazuta in apa, chiar cand ne era mai sete, am lovit o batranica si-am invatat sa zic “Machst du keine Sorgen” (”Nu-ti face griji!”) si m-am uitat la baietii de la o scoala din apropiere cum jucau hochei pe asfalt, cu rolele. [Evident, am incercat si noi acasa si mi-am luat o crosa-n dinti de am crezut ca trebuie sa-mi pun proteza, ca mamaie :))]

Dupa cativa ani, drumul de sub gara a inceput sa devina ceea ce era de fapt: un drum, adica o punte de legatura intre diverse locuri. Am inceput sa-l folosim ca scurtatura spre MediaMarkt si Real, spre minunatul parc de la Konrad Adenauer si chiar spre centru. Era un fel de coloana vertebrala, care avea bifurcatii in toate partile si te scotea oriunde ti-ai fi dorit.

Iar intr-un an am descoperit montagne russe-ul, adica un pod peste paraiasul care insotea drumul cel minunat. Cuplat cu pantele destul de abrupte de urcare si coborare, podul (de lemn si destul de clatinator) devenea o sursa de adrenalina inegalabila. Si drumul s-a descoperit atunci si ca loc de joaca.

melci fara cochilie
Aldi, Lidl, Penny, Norma, MiniMal
biciclete (Nihaela, Andy, Lady, Oscar, Mishu)
drumul de sub gara
autobuze cu scaune de plus si burduf
ploaie
soare
strand (”la Schwimmbad”)
leagane
parcul de la Konrad Adenauer Bruecke
reclama mare de tot pe un perete: Matratze (saltele)
pepeni cu coaja verde (melo)
biciclete
un singur internet cafe cu 5 euro/ora si program de 4 ore/zi
ploaie
lana de la Pistotnik
Edeka mare de la pod de la Horsti
parcare de biciclete
drum de biciclete
semafor de biciclete
casa lui Onki
Hertie devenit Karstadt
dealul pe care locuia Frau Spiegel
melci fara cochilie
urcusul la Burg
Siebensee si Muenchnerau
automatul de cioco de la gara
Luitpoldstrasse
podul de la gara
Mediamarkt in zilele cu ploaie
CCL - City Center Landshut
statuia din Neustadt
Dreifaltigkeitsplatz, cel mai complicat nume ever
placutele cu LA
libraria cu carti in engleza
floh-markt
Blumen - zum selbst schneiden
Dult
“scheini Musik”
ciocolata
Opel, Volkswagen, Audi, Ford Mondeo
bitte, danke, entschuldingung, aus Rumaenien
poze de la inundatii
Doener Kebab

casele de pe deal cu liftul in panta

NOTA: Aceste “memorii” vor fi scrise in mare parte la plural, pentru ca fratele meu mi-a fost tovaras aproape nedespartit in fiecare vara petrecuta in Germania. 

Ca sa ajungi in Altdorf din Landshut poti sa iei autobuzele 1 sau 8. Cu 1 ocolesti mai mult, pentru ca o iei pe drumul “de sus”, printr-un satuc, Hascherkeller. Drumul e destul de misto, pentru ca la un moment dat ajungi pe varful unui deal de unde se vede Landshut-ul ca-n palma. Ca orice oras medieval si gotic care se respecta, principalele lui atractii sunt biserica cu cea mai inalta turla de caramida din lume (Martinskirche), castelul ce dateaza de pe la 1200 (Burg Trausnitz) si zona veche, Altstadt, cu casute ce par din turta dulce. De pe culmea dealului vezi toate astea, plus fabrica de ciocolata Brandt, pe care am visat intotdeauna s-o vizitez, mmmm…. Pe vremuri, orasul se vedea in zare, precedat fiind de o campie mare si verde, uneori plantata cu floarea-soarelui. Astazi campia nu mai exista: a rasarit acolo un cartier nou, un Siedlung al carui nume nu mi-l amintesc. Cartierul a crescut cam in 2-3 ani si acum e deja utilat cu gradinite, magazine, locuri de joaca si de parcare.

Daca iei autobuzul 8, treci prin alt satuc, Eugenbach, si faci o parte din drum prin padure, ceea ce nu e rau deloc. Aer curat, melci fara cochilie nenumarati si nici tipenie de om. In afara de vineri si sambata noapte, cand pustimea iese la disco in oras, autobuzele merg aproape goale si ele, doar ici-colo cate un grup de rusi sau romanasi care merg la lucru si n-au masina.

Insa, fie ca iei 8, fie ca iei 1, ai sa treci printr-o statie care se cheama Am Gries si careia noi ii zicem “la biserica” sau “la parc”. In parcul ala am petrecut odata o vara intreaga.

Era vara lui ‘94, cand bunica mea abia ajunsese in Germania si statea intr-un fel de camin pentru imigranti, impreuna cu o multime de romani, rusi, polonezi si alti estici cautatori de vieti mai tihnite prin cele strainataturi. Noi stateam la o gazda in Landshut, deci drumul cu 1 si cu 8 ne era foaaaarte familiar, pentru ca-l faceam aproape zilnic. Nu stiu de ce, pe la camin pe acolo nu gasisem copii cu care sa ne jucam, asa ca principala noastra distractie era sa cerem paine de la bucatarie si ne ducem in parc sa hranim ratele care inotau pe un pui de râu. Erau cateva la inceput, dar cand se prindeau ca e rost de mancarica veneau din ce in ce mai multe. Unele inotau pe sub apa, cu labutele lor caraghioase, si scoteau capul zvac! direct in fata bucatii de paine, luandu-le prin surprindere pe suratele care statusera regulamentar la coada. Altele pleoscaiau apa si se afundau in cautare de coltuce care s-ar fi putut duce mai in adanc. Ca sa ne distram, unora le aruncam la mal, altora departe, in larg. Erau si rate-kamikaze, care la vederea bucatii de paine veneau in zbor razant pe deasupra apei, lasand in urma o dara ca de ski nautic. Cand ramaneam fara paine, ieseau dupa noi pe mal, sa amusine pamantul si radacinile copacilor. Erau atat de simpatice, incat puteam sa petrecem o zi intreaga cu ele si sa ni se para ca o clipa (daca nu ma credeti, duceti-va in Cismigiu sa hraniti porumbeii si sa vedeti cum vrabiile le fura mancarea de sub nas!! Distractie garantata - cel putin pana vi se termina painea :). 

Leitmotivul fiecarei zile era “Ce facem azi? Mergem la rate?”

Mergeam, dar de la o vreme devenisera mofturoase, demoazelele. Nu le placea painea neagra cu seminte. Si la aia integrala mai strambau din nas. Iar paine alba mai greu sa faci rost, ca nu prea ramanea la bucatarie si nici Oma nu ne dadea s-o stricam pe rate. O vreme le pacaleam aruncandu-le pietricele (ratele-kamikaze reactionau nemaipomenit la tot ce zbura prin aer si ateriza in apa), dar aici era pericol de conflict cu trecatorii, care se simteau datori sa macane la noi in limba aceea din care nu intelegeam decat “Guten Tag” si “Polizei”.

- Danke, danke, strigam noi inapoi.

Foarte tarziu ne-am prins ce ne spuneau: sa nu mai lovim ratele cu pietre, ca cheama politia.

Iar in anul urmator, chiar pe malul batatorit unde petrecusem atatea clipe de incantare ornitologica, aparuse placuta care avea sa ne taie cheful: Enten füttern verboten. Nu dati de mancare ratelor.

O veste trista azi: a murit rusul. Stiam ca e bolnav de cancer, in ianuarie cand am fost in Germania era internat in spital si rusa ii ducea mancare si plangea… dar nu m-am gandit ca o sa moara. Adica n-am vrut sa ma gandesc.

Din blocul din Dekan Wagnerstr unde ne-am petrecut verile 9 sau 10 ani la rand, n-a mai ramas acum decat Johanna. Milka nu se pune, pentru ca s-a mutat mai tarziu, in apartamentul unei familii de italieni.

Dar “rusul si rusa” (die Russin) sunt acolo de cand imi aduc eu aminte; ea mereu ingrijind de flori (terasa ei plina de flori starnea invidia bunica-mii), el mereu surubarind in keller, unde avea o tona de troace. Uneori te si speriai de el acolo; statea cu lumina stinsa, pentru ca lumina se stingea automat la ceva timp si probabil ii era lene s-o tot aprinda. Si mesterea acolo la lanterna, asezat pe un scaunel, cu o lada imensa de scule alaturi.

Alteori il vedeam pe la Schrott, mergea sa adune radiouri stricate si alte electronice pe care le lipea si le repara zi-lumina. Era cam ursuz, dar raspundea intotdeauna la salut si ne lasa sa parcam pe locul lui, cand vreun vecin mai nesimtit ne lua locul nostru.

In lume vorbea germana, care era limba lui materna, fiind nascut in Rusia intr-o familie de colonisti germani. In casa vorbea ruseste, si uneori mama sau dl. Depner ne traduceau discutiile aprinse care razbateau de pe terasa - sau chiar intrau si ei in vorba, ca sa-si mai exerseze rusa. Rusoaica tipa uneori la el, din pricini nestiute, iar el raspundea bocanind sau iesind pe terasa, cu scaunelul lui nelipsit. Erau vecinii nostri acolo, la fel de buni ca orice alt vecin, foarte rezervati si de care omama nu s-a apropiat niciodata prea mult. Nu fiindca n-ar fi vrut, ci fiindca rusa nu era femeia care sa se intinda la povesti. Si, intr-un fel, pareau ca-si sunt singuri suficienti - se certau, se impacau, dormeau si se trezeau mereu ei doi, mereu impreuna. Nu vreau sa-mi inchipui cum se simte sarmana rusoaica acum…

In toti acesti ani in care au fost vecini, omama a aflat ca amandoi sunt nascuti in Rusia, dar de origine germana. Ca au avut mari dificultati sa-si pastreze limba materna in perioada sovietica si ca au emigrat amandoi la inceputul anilor ‘90, venind in Germania, unde au primit imediat azil datorita originii. Aveau undeva un copil, dar nu l-am vazut niciodata. Poate l-am inventat.

Uneori rusa venea la omama cu mancare, tocanite aburinde in oale sau gogosi si placinte care le mai ramaneau de la masa. In ianuarie, cand i-am spus ca omama a murit, a plans mult. Fiind asa de retrasi si rezervati mereu, nu ne-am fi asteptat sa fie atat de intristati de vestea mortii vecinei. Dar probabil se gandea si la sotul ei, care deja era internat in spital, foarte bolnav. Sau se gandea chiar la ea, pentru ca si ea se apropie de 80 de ani.

Plansul ei m-a impresionat mult. E o femeie stearsa, destul de masiva, cu un aer bland. Omama in 10 ani nu a reusit sa-i retina numele - dealtfel l-am vazut si eu pe cutia postala si e nu era tocmai simplu de tinut minte. In 18 iulie anul trecut, cand omama a implinit 85 de ani si a fost o petrecere mare, cu toate notabilitatile din zona (vice-primarul, asistenta sociala, responsabila de la casa de batrani etc.), rusoaica a venit cu o floare in ghiveci - una dintre cele mai frumoase pe care le avea si despre care stia ca-i place mult bunicii mele. Oma a fost impresionata si, fiindca tocmai isi comanda dedicatia la radio (in fiecare an era placerea ei sa primeasca o melodie cu dedicatie de ziua ei la Radio Timisoara si la radioul local din Landshut), a rugat-o pe Johanna sa adauge la pomelnicul celor care o felicita si pe “die Russin”.

Cand a intrat mama pe fir cu dedicatia, aceasta arata asa: “Multa sanatate si fericire pentru doamna Emilia Chwoika din Altdorf, care implineste astazi frumoasa varsta de 85 de ani. O felicita cu toata dragostea copiii Anton cu Florica si Maria cu Iulian, nepotii Christina, Iulius, Hardy si Sonja, prietenii si vecinii Johanna si Ruediger, Horsti si Nutza, Milka, Gabriel, Tania si Manuel, dna si dnul Schwartz, dna Zeiss, dnul Depner si Rusoaica.” La insistentele mamei, au copiat de pe cutia postala si numele rusoaicei.

De-acum toate acestea sunt povesti. Povesti si anecdote de spus la gura sobei, despre bunicii nostri care nu mai sunt si despre o lume in care am crescut si care a disparut.

Nu stiu ce se va intampla cu rusoaica. Nu stiu unde va fi inmormantat rusul, probabil la Frauenkirche sau la Nordfriedhof, ca sa fie aproape si sa-l poata vizita. Apoi, intr-o zi, se va stinge si ea - ingrijita de copil (daca-l are) sau la vreun azil, asa cum e moda in Germania.

E foarte trist si sunt foarte trista. Nu vreau sa mai zic nimic.

Un post din 3 mai 2007, publicat initial pe Yahoo 360.

Azi avem in meniu povesti cu batranici. Toate foarte de treaba si simpatice, toate peste 70 de ani, unele trecute si de 80. Pe toate le-am cunoscut in Germania si toate ne-au fost gazde in anumite momente. Trei dintre ele nu mai sunt, dar nu-mi dau seama de asta, pentru ca oricum le vedeam rar si le pastrez vii in amintire.

Prima pe care am cunoscut-o a fost frau Kleitsch. Frumoasa, la cei peste 70 de ani, ca o papusa din portelan; cu parul alb si carliontat si ochii albastri limpezi. M-a impresionat bunatatea care se oglindea in acei ochi, mi-a placut zambetul ei (da, e adevarat, oamenii frumosi plac imediat! nu e drept, dar e real) si-am fost si mai plina de admiratie cand am vazut-o alaturi de sotul ei, mai in varsta cu aproape 20 de ani, de care parea atat de indragostita! E miscator sa vezi oameni indragostiti si frumosi la o varsta cand ti-i inchipui satui de toate si acriti.  In vremea aceea (ca si acum) eram indragostita de Katherine Hepburn si de “lacul auriu”, iar frau Kleitsch imi amintea de Ethel. Cand i-a murit sotul copiii ei deja sopteau ca se va duce si ea curand. N-a mai asteptat, pare-mi-se, decat vreo doi ani. Eu mi-o amintesc zambitoare si frumoasa, cu o palarie de soare pe cap, ducandu-se la gradina pe bicicleta.

*

Apoi am stat o vreme in gazda la frau Spiegel. “Doamna Oglinda” avea in jur de 80 de ani, suferea de o boala de nutritie si era permanent la regim si permanent pofticioasa. La bucatarie isi curata inevitabilul kiwi (trebuia sa manance trei kiwi pe zi, ordin de la doctor!), mai lua cam in sila o lingurita de iaurt si ne zicea: “asa as manca ceva dulce! o napolitana, sau chiar o ciocolata!” Pe mine ma stresa putin, pentru ca vorbea bayrisch si greu intelegeam ceva. Dar imi si placea, pentru ca era binevoitoare si amabila si ne-a primit la ea intr-un moment cand aveam mare nevoie de un loc unde sa stam.

Frau Spiegel colectiona papusi superbe, elegante, adevarate ladies, care-si aveau canapeaua lor sau patutul sau o cutie mare care sa le apere de praf. In fiecare an aparea una noua si toate erau stralucitor de frumoase si elegante. In baie, deasupra dulapului, avea o vrajitoare mare calare pe matura. Pentru ca in mod normal nu se vedea, aceasta vrajitoare ma speria de fiecare data cand ma uitam in oglinda.

In gazda la ea mai statea un olandez, herr Marius, care vorbea o germana imposibila si avea un chihuahua rrrau de tot. Frau Spiegel era innebunita dupa Suzi, rautatea aia mica, care ne facea zile fripte tuturor. 

Intr-un an a mai avut chiriasi un cuplu foarte indragostit, la care ma uitam cu invidie. El parea sa fie mai in varsta ca ea (in mod evident o pustoaica, mereu vesela, mereu rosie in obraji de parca venea de afara intr-o zi rece de iarna). Isi petreceau zilele in gradina, citind sau pe leagan. Uneori jucau carti. Salutau pe toata lumea, dar se vedea clar ca nimeni nu-i intereseaza. Nu stiu de ce imi inchipuiam ca el e insurat, ca traiesc o aventura clandestina care se va termina o data cu vacanta.

Dar nu cu toti chiriasii a avut noroc frau Spiegel. Unul a incercat sa-i fure banii, intrand peste ea noaptea; altul a disparut fara sa plateasca. Pentru ca traia inchisa in casa si se multumea cu putin, umbla vorba ca ar avea o avere foarte mare pusa deoparte - poate chiar in casa. Copiii ei au inceput sa-i interzica sa mai primeasca chiriasi, dar ii era urat in casa mare.

Cand nu si-a mai putut purta singura de grija a mers la o casa de batrani. Nu stiu daca a murit acolo, deja n-o mai vazusem de ani de zile, dar mi-o inchipui mereu asa cum am vazut-o in anul acela, bondoaca si cu parul rar de tot, cu ochii mici si cu glasul ascutit care incepea sa strige de cu zori: “Suziiii, Suzilein…”

*

Pe frau Marx am vazut-o doar in doua sau trei vizite pe care i le-am facut. Ce mi-a atras prima oara atentia au fost ochelarii imensi, cu rama neagra. Vorbea repezit si incepea o multime de lucruri deodata. In casa ramasa prea mare dupa casatoria fiului, crestea un papagal imens care te ciupea cand te apropiai de colivie. In curte avea doua broaste testoase de care ne spunea cu mandrie ca au vreo 300 de ani. La 70 de ani conducea masina si era foarte activa. Mie-mi placea, pentru ca ne dadea mereu cate 5 marci cand mergeam in vizita.

*

Cristalina si fragila, cu frau Sonntag se incheie povestirea mea. Ca si frau Spiegel, locuieste intr-o casa mare din varful dealului, drept pentru care nu se misca foarte mult. Conduce nesigur si pare foarte singura. In anul in care trebuia sa ma marit, m-a chemat la ea. Mi-a aratat poze de la nunta ei, apoi m-a poftit in pod. Din tavan se desfacea un chepeng in care era ascunsa scara. “Cautati acolo o valiza gri”, mi-a zis. Era o valiza de carton presat, plina cu ghemotoace de hartie, probabil ca sa-i tina forma. “V-o daruiesc! E valiza sotului meu, e aproape noua. Am pastrat-o bine, nu? Va rog s-o luati pentru luna de miere!” E grozav de anacronica, foarte stransa la punga si darnica cu vechiturile care-i umplu casa.  M-a rugat o data sa merg sa o ajut la calcat. Am calcat o infinitate de batiste, cateva bluze evident scoase din dulap si niste carpe de bucatarie. Calcatul era un pretext pentru companie. 

Altdorf e un sat de cateva mii de locuitori. Cand am ajuns acolo prima oara era si mai mic decat e acum. Are parc, rate si drum de biciclete. Cand eram mai mici, ne inchipuiam - frate-meu si cu mine - ca locuim acolo. De fapt eram doar in vizita, o luna jumate pe an, la Oma, bunica din Banat stabilita apoi in Germania.

Fiind eu un copil care nu a avut “tara”, pentru ca ambele bunici erau la oras (una chiar cu mine in casa:), Altdorf a fost un fel de “tara” mea si despre el va fi vorba in acest blog.